ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

ememorate obiectele îmbolnăvirii, pentru a fi exorcizat cel bolnav. Sensul apotropaic al conştientizării, atunci lam
descoperit, fără să îl conştientizez. Am scris pentru a mă elibera de o iubire nefericită, în care am fost iubit
fiind totodată respins. Ceea ce nu înţelegeam mă bîntuia ca o stafie. A scrie însemna actul de a elibera trăirea de
impurităţile ei şi trecutul de miasmele sale malefice. Este sugestiv că am desfiinţat suferinţa datorată nefericirii
printr-un recurs la activitatea inteligenţei. Mult mai tîrziu aveam să aflu, prin Montherlant, că actul ininteligent
prin excelenţă este suferinţa (nu cea fizică, fireşte).
194. Am scris pentru a elibera negurile de bezna din ele. Niciodată de atunci nu am mai revenit asupra acelui
trecut care mă obsedase, şi asta pentru că reuşisem să-l înving. Primul jurnal a fost o luptă cu neizbăvirea din
trecut. Nu era un act de sesizare a prezenţei prezentului, ci răfuiala cu un resentiment neconsumat.
195. Celelalte jurnale enumerate mai sus, cînd nu caută să-şi mascheze pastişa (mă rog, „emulaţia"), încearcă
să fie un program de antrenament, de tipul: „să urmez urmă-
196
torul exerciţiu de detaşare: a) de evitat flecăreala, b) de înmulţit orele de studiu, c) rămîi indiferent la laude şi
liniştit în faţa injuriilor, d) spune ce crezi, atunci cînd crezi, e) înlătură resentimentul faţă de ceea ce ai fi vrut să
faci, şi nu ai făcut" etc. Măsura în care mi-au ajutat aceste „liste stoice" este greu de apreciat. Desigur că, în
parte, aceste eforturi m-au format: dar nu ştiu dacă prin rectilinitate sau pieziş. Problema nici nu este în definitiv
foarte importantă. Ceea ce eşti rezultă într-un grad greu de precizat şi din ceea ce nu ai reuşit să fii. Totul
participă la ceea ce suntem. Nota dominantă a unei personalităţi este dată de ansamblul înfrîngerilor pe care şi lea
impus sau pe care le-a suportat. Una din virtuţi este nu să învingi, căci se poate învinge oricum, ci să pierzi
gîtuindu-ţi vanitatea (care în astfel de clipe ticăie vehement, înjghebîndu-şi din orice sofism justiţia ei
recriminatorie).
196. în mod firesc, nu eram atras de gîndul de a scrie jurnale. Cele pe care totuşi le-am încropit din 1975 încoace
au avut măcar acest merit, că au scos în evidenţă antipatia netă pe care o resimt faţă de aruncarea măruntaielor
sufleteşti pe tarabă. Refuzasem introspecţia bazată pe incriminare, pe cultul gîndului ascuns, pe refulare şi pe
jocul nedemn cu motivaţii care înalţă după ce mai întîi au trecut prin înjosire. Terapeutica sufletească rusă, în
care ea îl iubeşte pe el dar se culcă cu altul, iar el o detestă căutîndu-i în acelaşi timp prezenţa ca un sclav
fascinat de servitutea sa, încercînd să o violeze pentru ca mai apoi să i se roage ca unei icoane, amîndoi
comportîndu-se ca nişte energumeni scăpaţi din cămaşa de forţă, pentru ca în cele din urmă să se prosterneze
buimac în faţa Evangheliei, ei bine, mărturisesc că această practică a inferiorităţii îmi produce dezgust. Simt aici
un suflet avid de aservire, fascinat în chip nepermis de o morală care înjoseşte, şi practicînd o logică în care
trebuie mereu să afirmi că albul e negru. Sunt fascinat de lucrurile clare, iar lumina îmi pare cel mai enigmatic
fapt. Acesta e instinctul. Argumentele aveam să mi le iau, mai tîrziu, din cultul pentru fapta simplă şi esenţială
care se degajă din Pateric ori din Viaţa Sf. Francisc
197
(Bonaventura). Decît clipele unei vieţi, care sunt pilde, un om nu are mai mult de vorbit despre sine.
197. Jurnalul relevă din urgenţa a ceea ce trebuie să devii, sau este zadarnic să mai încerci. Cînd, în 6 ianuarie
1981, luam hotărîrea să ţin un jurnal riguros zilnic, descopeream de fapt două lucruri: cu excepţia studiului meu,
şi a scrisului (în această ordine), pentru mine însumi eu încetasem să mai însemn ceva: lipsit de biografie, remarcam
uimit că nu mai ştiu să trăiesc; memoria mea era plină de cărţi, şi goală de mine; să nu te inducă în
eroare raptul că acum ŞTIU să îmi amintesc, şi că am atîtea amintiri de parcă aş fi trăit o mie de ani; ceea ce îţi
spun este riguros exact: nu îmi mai aminteam decît cărţile pe care le citisem sau lucrurile pe care le inventam; or,
cine nu are memorie nu are priză asupra prezentului; devenisem o ficţiune culturală: eu nu mai trăiam.
Al doilea lucru pe care îl descopeream era rezumat de această remarcă: „A trăi, iată un mod de a fi incomplet"
(Jurnal IV, p. 1). Erezie! Fapt este însă că aşa gîndeam. Am început deci să ţin jurnal pentru a-mi recupera
trecutul şi pentru a redescoperi ce înseamnă a fi prezent. Ştiu bine că în sine omul este un eşec, şi că valorează
ceva numai prin ceea ce devine, pentru ceea ce e. Dacă nu este o punte dincolo de el însuşi, spre ceva mai înalt
(nu mă refer neapărat la îngeri), omul este o cădere, iar gustul său este fad. In acelaşi fel, cultura nu are sens
decît concepută ca o educaţie a transformării. Cultura trebuie să someze, să te facă să trăieşti riscul unei excepţii:
or, pentru om excepţia „tipică" este aporia propriei sale prezenţe. A fi om nu este o comoditate, şi nici un
privilegiu lipsit de primejdii. Confortul în care te instalează gîndul că descinzi din primate este deliterios. Cine
nu a remarcat că expresia unui om inteligent diferă de a unui rătăcit şi că elevul care a deprins darul lecturii are o
stabilitate elocventă a privirii, pe care nu o avea înainte de abecedar? Omul cultivat trebuie să fie un „mutant"
prin intermediul căruia valorile să devină carne, iar carnea să nască în mod natural valori. Cultura trebuie să
redevină natură, pentru omul care şi-a rătăcit adevărata natură, altfel totul e van. Omul
198
e o cale: dacă e capăt, s-a stins. Vanitatea se referă la ceea ce numim raţiunile pentru care viaţa merită trăită.
Lucru de tot prostesc, căci viaţa nu are nevoie de proptelele justificărilor pentru a avea sens. Faptul de a fi viu nu
este o vanitate, ci o glorie, şi o înţelepciune de nemăsurat. Orice bătrîn ştie că timpul care ne surpă sporeşte cu
vîrsta în noi o substanţă care este mai pură şi mai strălucitoare decît aurul pe care alchimiştii chinezi îl îngurgitau
pentru a dobîndi nemurirea. Simplul fapt de a îmbătrîni este demn de respect, pentru că omul în care viaţa s-a