ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

hazardului! Şi totuşi: mai ştiu că un om, oricare, poate fi executat în cîteva cuvinte; că este atît de uşor să judeci,
şi atît de dificil să trăieşti, şi cît de rapidă este o condamnare, faţă de cît de lungă, şi greu de înţeles, este o viaţă...
182. Unul din colegii de facultate, cu intenţia de a mă jigni, mi-a replicat, în urma unui seminar de cuantică în
care am insistat asupra semnificaţiei anumitor relaţii: „Ştiinţa nu se face cu cultură, ci cu ecuaţii; cu astfel de
metode ai să rămîi un simplu enciclopedist." în 2 martie 1980 scriam: „Filozofia este mereu necesară pentru conservarea
în act a întregului spaţiu de demnitate nespecializată a omului" (Caiet IX, p. 33).
190
183. Ceea ce m-a tulburat din totdeauna, atingînd o oarecare criză în 1980, a fost lipsa de forţă a esenţei. Binele
întoarce şi celălalt obraz, încercînd să convingă: în timp ce răul se mulţumeşte, sardonic sau ironic (nu ştiu), să
învingă. Interdicţiile la care se supune binele pentru a acţiona fac inutilă acţiunea, pentru că îi retează eficienţa.
Din eficienţă face parte promptitudinea, or, binele nu este niciodată prompt, chiar dacă este, uneori, oportun. De
acelaşi ordin este contingenţa la care este condamnată inferioritatea. Am remarcat de timpuriu că pot avea succes.
Dar ceea ce obţineam împotriva eşecului nu făcea decît să sporească umbra pe care posesia mijloacelor
puterii o arunca asupra sufletului. Să ne înţelegem bine: cînd cîştigi, nu cîştigă niciodată partea profundă din tine,
în timp ce, atunci cînd pierzi, pierderea se identifică mereu cu profundul. Aici e o asimetrie care dă de gîndit: de
ce, dacă cîştigăm, cîştigăm cu veşmintele, iar dacă pierdem, pierdem cu carnea? Esenţa nu poate fi argumentată.
Validitatea interiorităţii, nici ea. Eu nu pot dovedi nimic despre profunzimea mea. Cine îşi poate argumenta iubirea?
Cînd strălucesc, în mine strălucesc mijloacele. Dezvăluit, nimeni nu valorează nimic. „Dacă esenţialul nu
poate fi dovedit, înseamnă că actul fundamental este credinţa" (idem, p. 30).
184:. O viaţă ar trebui să fie un mers spre lumină. Este oare o împrietenire cu tenebrele? Am fost copil, m-am
jucat. Adolescent, am iubit. Apoi am citit. Am scris. Am pictat. Am muncit. Am iubit. Apoi n-am mai iubit. Am
avut prieteni. Am fost iubit. Pe fugă, aşteptînd, totul în joacă. încă e timp. în realitate, oricît ai trăi, deja ai trăit.
Intr-o zi un şoricel te cheamă pe trepte în jos. Cobori după el (poate ca să îi duci de mîncare). Te prăbuşeşti:
singur eşti, bolnav; şi oglinda e spartă.
185. în mai am scris prima mea proză mai întinsă: un adolescent iubeşte o femeie care va trece în curînd pragul
spre bătrîneţe, şi este iubit de ea. Femeia moare: tînărul e mereu singur. Totul fusese lipsit de viitor în această iu-
191
bire. Dar nici o clipă nu fusese vorba despre lipsa de viitor a morţii. Doamna Baraschi a murit în iarna care a
urmat vîrstei mele de 16 ani, frumoasă şi demnă, ca o regină, atinsă de un farmec vertiginos, la fel de straniu ca
şi zîmbetul senin şi enigmatic cu care a intrat din moarte în nuvela mea, şapte ani mai tîrziu.
186. Citesc mult, dar fără sistemă. în octombrie scriu un pamflet împotriva pietăţii vulgare şi servile (versus
Karnabatt, autorul unei cărţi de adoraţie grosolană a Sf. Francisc), care mă răcoreşte (un timp). Vasile Pârvan,
din care mă străduiesc să fac lectură de autor. în noiembrie ceasuri plăcute alături de V. Woolf, cu ultima ei
(minunată) carte: Between theAds. Notiţe amănunţite din cărţile Mar-thei Bibescu. In sfîrşit, decembrie este
dedicat în întregime studierii pasionate a Convorbirilor cu Eckermann.
187. De ce oare am ţinut din aprilie 1979 pînă în 5 august 1980 un caiet intitulat Jurnal de fidelitate? îl
răsfoiesc: neputinţe, sforţări, iradieri, izbucniri, definiţii eliptice şi derizorii, pentru ce? în 1982, septembrie şi
octombrie, recidivez cu două însemnări, pe care nu am răbdare să le recitesc. Apoi o ultimă însemnare în 28
decembrie 1984: „într-un fel sau altul, implicînd moartea sau nu, tot ce facem ar trebui să fie decisiv, şi fără
ieşire. Or, eu fac ce îmi vine mai uşor, îmi urmez înclinaţiile fireşti adică. Trăiesc mereu confortabil confruntarea
cu adevărul, pe care îl ocolesc. în toate actele mele, de la cele personale la cele publice, mă ratez. Mă ratez în
iubirea mea, şi mă ratez în scrisul meu. în exces ca şi în modici ta te, mă ratez. Căci nu sunt nimic care să mă
mulţumească, şi nu pentru că dorinţele îmi excedează posibilităţile, ci pentru că nu reuşesc nici o clipă să am
dorinţe corespondente cu realitatea mea interioară, care nu îmi transmite nimic (decît că e nemulţumită). Nu ştiu
cine sunt. Dar ştiu că cel care sunt acum nu este adevăratul eu însumi: acela, dacă s-ar releva, mi-ar dărui cu
siguranţă plinătatea vieţii, credinţa, nădejdea şi dragostea" (Caiet XIII, p. 12). Peste numai cîteva zile, somat de
semnele despre care vorbesc în Exerciţiile spiri-
192
tuale I, voi intra în distresul celei de a doua crize interimare.
188. Cel care putea gîndi, în 1980, că zeul este un om înfrînt se străduia totuşi din răsputeri să-şi înfrîngă
neputinţele. A scris eseuri, a conceput un tratat de ontologie (Voinţa de manifestare) şi a încercat să se salveze
prin poezie. Scriind, îşi spunea: tot ce a trecut deja în spatele meu, dacă e făcut cu intensitate şi ardere de mine
însumi, mă va mîntui. Probabil că niciodată nu am fost mai aproape de rugăciune prin scris, ca în acel an: scriam
cum credincioşii se roagă, în genunchi. în genunchi înseamnă: smerit (eram oare umil?).
Dar poate mă înşel. Cînd am crezut asta? Atunci sau acum? Sunt ani a căror singură valoare stă în aceea că fac
inutile soluţiile de continuitate. în 1980 mă pregăteam. Pentru ce? Trăim ca orbii, şi îi ajutăm pe alţii ca ologii pe
orbi.
189. Toţi anii sunt stupizi. Cu timpul devin interesanţi. Dar cine mă sforţează, şi pentru ce? Eu însumi mă
sforţez, pentru nimic. Cînd mă gîndesc la tot acest sens pe care îl alcătuiesc din ceea ce nu are nici unul... în fine,
anul 1981 începe. Fără să ştiu cum, şi de ce.