ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

află de altfel departe nici de vechea Thule.
15. Există, spuneam, în primul rînd, amintirea ezotericului continent MU; există, în al doilea rînd, misterioasa
lume celtică, în resuscitarea căreia Corto Maltese trăieşte o aventură fascinantă, în care zînele întreţin un eros
delicat şi morbid, iar Merlin duce o existenţă încătuşată şi ameninţătoare, prin puterea vrăjilor de care dispune.
Povestirile lui Pratt nu erau basme, ci aventuri propriu-zise, căutări adică. Maltese era un cavaler drept şi
nostalgic, iluzionat de marea putere a lumii suprasensibile pe care nu o stăpînea, dar care îi era favorabilă, prin
intercesiunea acelor enigmatice femei din Sfîntul Bantam, care găsiseră în el, dacă nu iniţiatul prin excelenţă,
ceea ce greu se potriveşte unui occidental, care este om de acţiune, măcar acea puritate interioară şi acel
dezinteres care fac din Parsifal cel în drept să pună a doua oară întrebarea mîn-tuitoare pentru Regele Pescar
(Păcătos). Maltese, mai puţin latura tip Thule pe care o poseda, aparţinea familiei eroilor generoşi din care făcea
în chip exemplar parte şi Hum-phrey Bogart, pe care aveam să-l iubesc mai tîrziu. îmi amintesc că, sfîşiat de
frumuseţea nostalgică a Veneţiei, Corto Maltese a exclamat: Venise sera ma fin. în ciuda vîrstei, datorită acestui
erou am ştiut de timpuriu bogăţia plină de morbideţe a gîndului morţii.
începuturile sunt faste: ştiam. în definitiv, am avut o copilărie fericită. Dar sfîrşitul e întotdeauna demn de dorit,
cu asupra măsură. Să sfîrşesc este frumuseţea în care trăiesc şi acum.
16. Hugo Pratt mă familiarizase cu un tip de reverie care avea drept obiect nu fabulosul, ci magicul din spatele
faptului cotidian. Această distincţie e importantă şi am să arăt imediat de ce. Lectura timpurie a fasciculelor din
colecţia Submarinului Dox a lăsat tatălui meu deprinderea de a se lăsa fascinat de exotic. Ţările calde, jungla,
luxu-
23
riantul îndepărtat, fauna specială, triburile necunoscute, explorarea petelor albe, geografia necunoscutului, toate
acestea îl atrăgeau irepresibil pe tatăl meu. Trăind o pasiune lipsită de alte consecinţe decît consumul imaginaţiei,
a încercat să mi-o transmită. Astfel că primele mele cărţi au fost cărţi de curiozităţi şi bizarerii naturale şi de geografie
distractivă. Relatările de călătorie nu puteau lipsi: Thor Heyerdahl, Archie Carr, Andre Davy, Adrian
Cowell, Robert Scott sunt autori ale căror cărţi le am şi azi în bibliotecă. Dar multe din acele cărţi s-au pierdut
fără urmă, deşi tatăl meu le-a ocrotit iar eu nu eram preocupat să le distrug prin folosire, căci nu prea le citeam.
Resimţeam o plictiseală de neînvins în faţa amănuntelor geografiilor luxuriante. Satisfacţia de a descoperi noi
pămînturi mi se părea de neînţeles. Greu am parcurs, copil fiind, relatarea călătoriei lui Magellan în jurul lumii
făcută de Gh. I. Geor-gescu. Figura lui Nobile nu mi s-a părut interesantă, iar Scott nu prea m-a impresionat:
copiilor nu le plac decît învingătorii, pentru că pruncii sunt ca zeii, fără decenţă şi lipsiţi de sentimentul onoarei.
A merge în peşteră pentru a descoperi troglobi mi se părea o faptă nebunească. De altfel, călătoriile lui Nemo şi
ale profesorului german spre centrul pămîntului nu îmi trezeau decît un interes mediocru şi efemer. Tatăl meu
avea grijă să îmi întreţină şi vizual mirajul tărîmurilor îndepărtate. în acea vreme rulau la cinematograful Timpuri
Noi (de pe bulevard) filme documentare de lung metraj, cu subiecte din lumea exotică. Era acolo vorba despre
şarpele acvatic Anaconda, despre uriaşii şi ferocii varani, despre miracolul Insulelor Galapagos, despre
obiceiurile triburilor diferitelor seminţii de negri, despre speciile de crocodili, care mă umpleau de oroare, despre
maimuţe, veveriţe zburătoare, panda, colibri, insecte carnivore, copaci uriaşi şi cîte încă altele, pe care memoria
mea slăbănoagă nici nu le mai ştie numi. Tatăl meu privea încordat toate aceste minuni care pe mine mă
plictiseau de moarte. Simţeam o mînă care mă gîdila fără încetare în pîntece, pe dinlăuntru, şi nu mă lăsa să mă
concentrez. Cînd se termina „instructivul" documentar, eram lac de nervi şi de aşteptare. Faptul că urma o seară
întreagă de hoinăreală pe străzi cu derbedeii de
24
seama mea mă recompensa oarecum pentru orele îndurate. Tatăl meu nu a ştiut niciodată aversiunea reţinută pe
care mi-o provocau protocoalele pasiunilor sale, aversiune pe care neîndoielnic nu o meritau.
17. Şi Maltese peripeţea în tărîmuri exotice şi totuşi nu mă plictisea. Exoticul care îl fascina pe tata era lipsit de
demnitatea povestirii, era un exotic neluminat de căutare, un univers pe care omul îl descria, dar în care omul nu
avea ce găsi, pentru că nu căuta decît o distanţă: or, aceeaşi distanţă putea fi găsită în Grădina Zoologică, care nu
m-a atras. Care este sensul acelor existenţe? Ce poveste le conţinea? Documentarele tatei erau reci şi prosteşti ca
o anume ştiinţă, pe care părintele meu jura. O ştiinţă documentară şi doxologică, ce îşi căuta genealogia printre
viermii din iarbă, parţială şi intolerantă ca orice credinţă neizbăvită de partea deja moartă a lumii. Nimic nu
capătă fiinţă fără a fi povestit. Ce nu poate fi pus ca scenariu şi spus ca epică nu merită propriu-zis să existe,
pentru că, în sens înalt, nu este inteligibil. Exoticul tatei nu mă sporea cu nimic, pentru că nu îmi aducea nici o
ieşire, mă lăsa acolo unde mă găsise. Maltese trăia într-o lume care putea fi cunoscută prin reverie şi care îşi
extrăgea fiinţa din aceea că trebuia privită ca un mister. în exoticul din Maltese mă atrăgea realitatea presupusă a
exista în spatele lumii pe care simţurile mele tinere o primeau. Strada şi jocurile mă umpleau de prezenţa vie a
lumii, aşa cum pentru oricine era; reveria prilejuită de Maltese îi promitea un statut existenţial ce revela sfera
ascunsă a lucrurilor care nu se văd, dar care se simt într-un chip neliniştitor în întuneric.
18. îmi plăcea să zbor. Prima durere morală de care îmi amintesc este legată de pierderea unui avion pe care
singur mi-l confecţionasem. Eram foarte mic: cînd am împărtăşit celor mari durerea care mă îngenunchease,
nimeni nu m-a crezut că îmi putusem construi un avion, şi m-au ajutat să-l caut în derîdere, aşa cum faci