ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

unei fiinţe înseamnă adaptarea absolută la universul în care trăieşte"), a acelei vieţi care nu va putea deveni niciodată
cultură, şi din care ne va veni cu siguranţă moartea, am fost frapat de ceea ce aş putea numi indiferenţa
ramei faţă de tablou. E banal să compari sfîrşitul nostru cu
187
declinul acelei minunate Antichităţi greco-latine, pe care toţi o iubim. Banal într-adevăr: doar că eu o trăisem în
chiar carnea mea. îmi imaginam post-istoria lumii noastre ca un azil de bătrîni venerabili... Acolo ne vom
satisface leneşul gust al lecturii: probabil va fi ultimul loc unde Fichte va mai fi citit. Duse sunt timpurile
Discursurilor către naţiunea germană, ale Consideraţiilor inactuale, ale Clavecinului bine temperat; duse timpurile lui
Voltaire, ale inteligentei scolastici, ale deferentei analfabetului Carol faţă de învăţatul Alcuin, ale puterii care era
încredinţată că omului nimic nu-i este refuzat, dacă îşi împlineşte umanitatea... Oricum mi-aş aduna gîndurile,
ele se vor încheia întotdeauna prin strigătul neconsolat: „Cît de frumoşi eraţi! Ce mult v-am iubit!" (Nietzsche,
1903, X, 233)
179. Cîntecul pe care l-am cunoscut atunci era un Ecleziast, în care deşertăciunea devine în chip firesc sentiment
al toamnei, ca anotimpul final şi nesfîrşit de dulce, avînd încă totul în putere, în forma cea mai frumoasă şi mai
pură, pentru ultima oară {Imn. orf., XXIX, 12-l5). O nuntă tîrzie şi care este oficiată fără speranţă, dar cu întreaga
zguduire nostalgică a unui suflet precar, care ştie că va muri şi că moartea lui este inutilă. Ceea ce am vrut să
sugerez este sentimentul pe care îl au cei sacrificaţi pentru zei, într-o lume care nu îşi mai pune nădejdea în
dînşii. Sensul poemului pe care l-am scris acesta este: de la ceea ce fusese odată promisiunea unei nunţi, cea mai
generoasă şi cea mai blinda din cîte au fost date omului, despre care Blaga va spune în amurgul său: „Ştiu că din
viaţă voi pleca ezitînd şi cuprins de un mare regret, de regretul de a nu crede în învierea Morţilor şi în Judecata
din Urmă", destinul a trecut pe nesimţite, şi anume în smintirea noastră, la ucidere şi teroare, pe care le-a
consumat în chiar numele nunţii promise. Sensul timpului este o inversare, şi un apolog suspendat. Şi după cum
azi nu cunoaştem numele Dumnezeului căruia se încredinţa sufletul rural al omului, nici mîine nu se va şti
numele Dumnezeului pe care sufletul nostru citadin, izgonit şi precar, îl ignoră cu nostalgie şi, desigur, blîndă
disperare. Este aici cîntată toamna, pentru că în acest aer dulce şi cald ne vom stinge
188
cu toţii. Nici măcar certitudine, această presimţire ar putea însemna că pieirea e neputincioasă, dacă nostalgia,
durerea revenirii, nu ar implica o demnitate a tăcerii, în faţa căreia îngenunchem. Căci, în definitiv, legea
demnităţii e totuşi aceasta: nu poţi fi singur decît în tăcere, adică la sfîrşit, atunci cînd nu mai există altă
posteritate în afara ta. Iar tu, iubitul meu, cu siguranţă nu vei supravieţui nici tu, oriunde te vei fi aflînd atunci.
180. Trebuie să îţi reamintesc că am început anul 1979 polemizînd cu Isus, de partea lui Iuda. Deşi Agnosto Theo
este plin de Grecia (corurile lui Euripide, Imnurile orfice, Epigramele votive şi funerare din Anthologia Graeca,
Ovi-dius, Metamorfoze etc), prezenţa ei este mai degrabă una a sfîrşitului, aşa cum am resimţit-o la Cochirleni:
larma alaiului lui Dionysos care părăseşte tabăra lui Antonius, înaintea bătăliei de la Actium, stingîndu-se în
noaptea Alexandriei; şi strigătul tînguitor auzit de corăbieri în preajma anului zero (753 a.u.c.) „Regele Pan a
murit!" Scriind, eu însumi mă simţeam străbătut către două cărări. Sir Fulke Greville a spus-o foarte nimerit:
born under one law, to another bound...
Am început anul respingînd justiţia lui Isus. L-am sfîrşit prin a-i accepta graţia... îmi amintesc cuvintele lui
Flaubert dintr-unul din volumele Corespondenţei sale: „Vechii zei pierind iar Isus neimpunîndu-se încă, a fost un
răstimp, între Cicero şi Marcus Aurelius, în care singur omul a existat." Eu am simţit, trăind sfîrşitul Antichităţii,
treptata impunere a lui Isus. Seneca îl ignora, deşi era deja plin de noul spirit care zguduia lumea veche. Părerea
mea este că acel răstimp nu fusese lipsit de zei, ci doar de numele capabil să-i numească. în poemul meu există
sfîrşitul, şi respectul faţă de cei care trec; există însă şi liniştea, or, ea nu vine dintr-o înţelepciune resemnată, ci
din seninătatea pe care o impune oricărui om certitudinea divinităţii imediate. Nu există zei? Dar eu îi simt
zilnic, cînd nu sunt impur! Şi totuşi cred în figura lui Cristos, şi mai cred că nu putem dobîndi nimic numai prin
puterile noastre. Cu excepţia neantului, totul e har...
189
18X. Este semnificativ că îmi începeam anul 1980 cu lecturi din Evanghelii, pe care le adnotam. Căutam chiar
un exemplar grec, pe care să fac juxte. în acelaşi timp, şi cu egală fervoare, citeam astfel de lucruri: je vais au
hasard, mais mes pas me ramenent toujours, immanquablement, sans que je le veuille, au auartier des
prostituees: ii doit y avoir de la metaphysique la dedans (Montherlant, Un Voyageur solitaire est un diable,
1961, p. 154).
într-adevăr. L-am citit pe Montherlant, în întregime, exact cu atenţia cu care am citit Filocaliile, în întregime.
Sufleteşte, am fost format, în ordinea vîrstelor, mai mult decît de părinţii mei, de Pavese, Malraux, Montherlant.
Din toţi am făcut lecturi integrale, şi ştiu despre fiecare mai multe lucruri decît ştiu despre viaţa tatălui meu, care
îmi rămîne secretă. Fotografiile lor, şi cărţile lor, sunt mereu alături de mine. Cînd voi muri, ultimul lucru care mi
se va şterge din memorie va fi iubirea cu care i-am iubit şi care m-a format. La Judecata de Apoi voi mărturisi
despre fiecare (deşi nu doresc să îi reîntîlnesc, asemeni lui Zwingli pe Socrate, în lumea în care carnea mea va fi
absentă). Oare voi găsi îndurare din partea lor, după moarte? Se spune că cei care ne-au iubit vor intercesa pentru
noi, pe măsura dragostei noastre. Ştiu atît de bine că merităm prin ce am meritat de la aceste iubiri ale