ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

perfecţiunii nu valorează nimic dacă viaţa care s-a întrupat în ea nu valorează. Sensul operei este să realizezi
actualitatea prezentului. Posteritatea este o miză eronată şi falsă. Eronată, pentru că relevă dintr-o problemă prost
pusă; falsă, pentru că posteritatea orientează greşit problema mîntuirii artistului, singura importantă. O viaţă este
prea mult pentru nefericire. Opera care nu aduce bucurie celui care o creează este un lucru de prisos. De aceea,
dacă e vorba de artişti autentici, nu cred în ponciful vulgar al nefericirii artiştilor de geniu. Definiţia artistului de
geniu este de netăgăduit aceasta: omul care a reuşit să redescopere izvorul cel mai profund al fericirii. E bizar cît
de greu iese la iveală adevărul simplu al vieţii din amalgamul de preţiozităţi tîmpe şi de farduri vulgare ale lumii
recente, în lumea în care am deschis ochii problema fericirii era privită fie ca o chestiune indecentă (chiar
obscenă), fie ca o obsesie proprie firilor slabe şi nevricoase. Or, singura
179
problemă cu sens este tocmai aceea a mijloacelor fericirii. Să găseşti izvorul bucuriei curate, să fii lucid în
mijlocul confuziei generale, să vezi ceea ce este şi să afirmi ceea ce vezi, să resimţi seriosul fundamental al vieţii
şi să îl faci vizibil în chip dezinvolt, fără grimase morocănoase, iată cîteva temeiuri simple pentru o fericire care
nu face nici un rabat demnităţii ori măreţiei. Dar, ca să înţelegi sensul fericirii, trebuie să descoperi mai întîi
valoarea prezentului. O dată sezisată valoarea prezentului, eşti izbit de permanenta lui actualitate, care este
eternitatea. Or, ce înseamnă posteritatea în faţa intensităţii prezentului?
171. Lucrurile stau astfel.
Prezentul nostru nu este încă nune stans. întrucît este clipă, e insezisabil. Nu suntem contemporani cu prezentul
nostru, pentru că nu îl trăim, ci altceva decît noi, o putere impersonală, ne trăieşte. Dacă am trăi cu adevărat, am
fi eterni. Dar noi suntem trăiţi, şi de aceea murim. Trăiţi — adică supţi, consumaţi, uzaţi, restituiţi obiectităţii.
Prezentul cotidian pe care îl trăim, cel „uzual", este de fapt cel mai recent trecut.
Prezentul cotidian este trecutul imediat. Modalitatea sa firească de expresie este imperfectul. Gîndit, el devine
perfect compus. Acesta este modul amintirii finite. Imperfecţiunea este modul ratării. Nu putem fi conştienţi
decît de lucrurile care ne scapă. Conştienta implică pierderea, iar pierderea implică căderea. Conştienta este urma
nostalgică a ratării.
Şi acum timpul. Fericirea este legată în chip enigmatic de timp. Farmecul timpului este legat de frumuseţea
sfîşietoare a aparenţei. Şi răul este legat de existenţa aparenţei, de aparenţa care ştie ce e şi caută să se impună
drept contrariul a ceea ce este. Dacă aparenţele dispar, esenţa se surpă. Există o aparenţă care e glorie, şi una care
distruge. Rarele victorii pe care le repurtăm împotriva timpului nu constau în a-l aboli, ci în a-l supune. A supune
timpul înseamnă a deveni conştient de faptul că te trăieşte. Cînd devii conştient nu faci decît să suprapui trecutul
recent, care încă nu a murit, prezentului trăirii. Este ca şi
180
cum ai retrăi trecutul. Cînd retrăieşti, totul este trăit, adică întregul căruia i-a fost suprimată iluzia finitudinii.
Aceasta este fericirea.
Din fericire nu rezultă, ca o consecinţă, eternitatea, ci eternitatea o face posibilă. Eternitatea înseamnă suprimarea
finitudinii, căci moartea este abisul ei. Sub forma nostalgiei, fericirea asta înseamnă: eşti conştient că
trăieşti ceea ce tocmai îţi scapă. Ştii ce pierzi, şi pierzi: dar stă-pîneşti pentru ultima oară. Ultimei daţi îi urmează
tăcerea. Prin aceasta se deosebeşte fericirea de plăcere. Plăcerea face din fericire o percepţie grosolană: vrei să o
repeţi. în plăcere nu eşti senin, eşti supus. Fericirea conferă seninătate, pentru că uneşte modul pierderii cu modul
posesiei care prisoseşte. Le temps deborde. Ai ceea ce pierzi, pentru că ai ce ai dat. Plăcerea dilată, fericirea
ascute intensitatea. Prezentul devine actual în fericire. Asta e tot.
172. Fericirea este legată întotdeauna de revelaţia a ceea ce este etern. Probabil că modul cel mai accesibil al
eternităţii este circularitatea (datorită moştenirii greco-latine?). Este notoriu cazul lui Nietzsche. Dar situaţia de
care vorbesc poate fi experimentată concret. îţi reamintesc că la sfîrşitul lunii septembrie 1978 am trăit percepţia
nemijlocită a corurilor greceşti, sub forma suportului lor material, amfiteatrele naturale. Această vie revelaţie mia
prilejuit înţelegerea semnificaţiei orei panice, pe care o trăisem, cam în acelaşi anotimp, cu 1l-l2 ani înainte, la
ţară. Ei bine, tot la ţară, şi anume la exact un an după revelaţia concretă a religiozităţii cosmice, am trăit din nou
un moment al grecităţii eterne: reîntoarcerea sărbătorii păgîne.
173. Adevărul e simplu, iar miraculosul îmbracă întotdeauna straie umile. Ca peste tot la ţară, materiile impure
sunt date înapoi pămîntului, într-un mic chioşc de seîndură, situat în fundul curţii. Locul acestuia se schimbă
periodic. în acel an, ca să ajungi la el, trebuia să străbaţi o anumită porţiune a viei. Mergeai pe o potecă îngustă,
bătătorită din pămînt fertil, străjuită în stînga de araci înalţi, care îţi aduceau cîrceii viţei pe faţă, şi în dreapta
181
de un hăţiş de tufişuri de cimbru, aspre şi verzi, care cînd erau lovite izbucneau în mirosuri la fel de vii, ca nişte
strigăte. Era înainte de amiază. Căldura dulce a toamnei deja se topise peste verdeţuri, moleşindu-le. Funigeii
unui paiang mi se agăţaseră în păr. Mîna care i-a îndepărtat a rupt şi cîţiva cîrcei, pe care i-a strivit între degete.
Miroseau a crud şi a proaspăt. Ai observat că sîngele nu face zgomot cînd curge? Şi totuşi nimeni nu poate
afirma că nu îşi simte sîngele curgînd: a fi viu este un sentiment deopotrivă stringent şi inefabil. Ceva
asemănător am simţit şi eu atunci: eram înconjurat de o prezenţă care, deşi nu se putea defini prin obiectele din
preajmă, curgea totuşi de-a lungul trupului meu într-un chip aproape palpabil. Dacă se poate imagina aşa ceva,