ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

citisem L'Amour et l'Occident şi emoţia mea era deplină). Franciscanismul, cultul marianic exaltat,
176
albigenzii, Fra Dolcino, toate acestea purced dintr-o rădăcină comună, a cărei săvîrşire, peste ani, o
constituie dragostea de la sine înţeleasă pe care o nutreşte Frederic Moreau pentru Mărie Arnaut. Faţă
de acest curent, căruia i se integrează, Dante joacă rolul unei teologii demonstrative. II dolce stil
nuovo reprezintă un moment important în fixarea acestei teologii dogmatice. Stilul eseului meu este
nutrit de hegelianismul lui De Sanctis şi de arborescenta abstract-conceptuală deprinsă involuntar din
îndelunga familiarizare cu Lukâcs. Este semnificativ să spun că, studiind materia care vă fi integrată
acestui eseu, am fost pentru prima oară în contact cu realitatea unei mentalităţi care se exprima prin
cuvinte pe care simţeam că nu le pot înţelege decît diminuat faţă de bogăţia implicită a conţinutului în
zarea căruia fuseseră rostite. Şi aici dau încă o dată dreptate, anticipat, spuselor lui Anaxagora.
169. Terminam anul purtat de un sentiment de triumf. Nemulţumirea secretă care mă rodea de regulă
era că nu reuşeam să termin nimic niciodată. Mă instruiam, culegeam, notam, meditam, schiţam şi, o
dată ideea prinsă, şi suficient argumentată, mă opream. Ce sens mai avea să scrii ceea ce deja gîndiseşi
(credeam) pînă la capăt, de vreme ce oricum nu voi publica niciodată? Acum însă, scriind eseul despre
Dante, ebuliţia descoperirii coincisese în chip fericit cu hărnicia redactării. Nu aveam să mai revin
asupra primei forme, care avea astfel să rămînă originară.
Chestiunea rescrierii/cizelării este însă esenţială. A gîndi nu înseamnă a stiliza, iar ceea ce nu pot face
nici azi este să rescriu „mai bine" formularea „originară". Ei bine, nu. Să rescrii înseamnă să scrii
altceva, nicidecum acelaşi lucru, mai bine formulat. Adevărul stă în trăire, şi în sporul de ceea ce eşti,
atunci, în nune stans. Poate de aceea sunt atît de frecvente, în acest eseu, referirile la „prima dată". Tot
ce am făcut, am făcut numai o dată, şi anume la început. Aurorarul este esenţa concepţiei mele despre
autenticitate (şi, în subsidiar, despre valoare). Ochiul proaspăt, conştienta trează, limpiditatea matutină
a inteligenţei, toate acestea există numai într-un singur
177
dat, şi o singură dată. Kung-sun Lung a spus-o: fiecare lucru este singur şi adevărat. Dacă ceea ce fac, indiferent
cum fac, este originar, atunci este în chip necesar învestit cu valoare. Căci în oameni există ceva mai puternic
decît operele lor, şi anume ceea ce le creează pe acestea (Carnet XIII, p. 8). Este ca în celebrul îndemn care,
după Augus-tin, rezumă morala creştinilor: dilige et qued vis, fac (Trac-tatus in Ep. Joltannis ad Parthos VII, 8). întradevăr:
iubeşte şi fă ce vrei. Dar mai întîi iubeşte. Or, singurul garant al veracităţii noastre este faptul că trăim.
Unamuno inversase deja garantul lui Descartes în homo sum, ergo cogito. A fi om înseamnă a te instala într-un
mod de a fi în lume care implică opera, dar nu ca scop, ci ca modalitate. După cum Dumnezeu este garantul
veracităţii gîndirii noastre, EU sunt garantul operei prin care mă gîndesc pe mine însumi, ca fiinţă cu destin
creatural. Dacă lăsăm deoparte vorbele mari, nici un autor nu se mîntuieşte prin opera lui, ci devine el însuşi
numai în măsura în care o depăşeşte la fiecare pas. Faţă de ceea ce nu este el, sau a încetat să mai fie, omul se
construieşte retroactiv şi pieziş.
Pînă la urmă, toate formele de obiectivare sunt carcere în care ne sufocăm. Deşi opera, fiind definiţia căutată, ar
fi trebuit să fie o eliberare, după ce a creat, spiritul caută să se elibereze din nou. Dezideratul lui Radu Petrescu
— opera este o eliberare nu de neguri, ci de lumini — este încă de atins. îmi amintesc de castorii despre care
Cer-vantes spunea că, în Don Quijote, atunci cînd se simt hăituiţi, îşi mănîncă testiculele.' Gîndeşte-te, îşi
salvează puii de la un prezumtiv regim de spaimă şi de servitute!
1 în fond, Cervantes nu făcea decît să reproducă versiunea bestiariilor medievale, care nu are raport cu observaţia empirică.
Medievalii, care nu căutau adevărul empiric, ci simbolul, deduceau realitatea din semnificaţie (structura funcţională a
raţionamentului fiind argumentul ontologic). într-adevăr, legenda castorului fugărit care îşi mănîncă testiculele (noi, după ce
am observat castorii empirici, ştim că testiculele castorului sunt interne!) este consecinţa faptului că medievalii erau a priori
convinşi de unitatea ontologică dintre nume şi realitate, deducînd, după toate probabilităţile, castor din castrat...
178
în definitiv, cînd creează, orice artist autentic îşi suprimă urmaşii.
170. Cînd am descoperit oare că opera de artă care şi-a atins scopul este, în sens radical, lipsită de posteritate? în
liceu credeam cu atîta fervoare în salvarea pe care o dă (sau o mijloceşte) posteritatea...
Să îmbătrâneşti înseamnă şi acest lucru sfîşietor: nimic nu este mai de preţ decît ce ai trăit şi iubit; şi totuşi, orice
retrăire te constrînge să constaţi caducitatea mobilurilor. Nici un om nu se mai îndură de motivele pentru care a
iubit în adolescenţă: dar nimeni nu îşi imolează iubirea pentru care a ars în numele deriziunii împrejurărilor sau a
vîrstei. Există ceva strălucitor şi imarcesibil în tot ceea ce ne-a aparţinut ca iubire. Cînd ai înţeles că nu este
nimic degradant în a fi fost îngenuncheat de iubire, deja în tine s-a născut ceva care nu îţi va putea fi smuls
niciodată. Nici tortura, nici decrepitudinea bătrîneţii, nici moartea violentă, nici măcar senilitatea nu pot anula
demnitatea fundamentală a omului care a fost iubit şi care a dăruit iubire.
Cît despre opera de artă, am tot vorbit despre ea. Esenţialul este să o trăieşti. Viaţa înseamnă creaţie. Finitudinea