ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

frămîntau subconştientul. în ce ordine însă, şi referitor la ce gînd? Totul putea fi luat din mine, mai
puţin coerenţa însăşi a gîndului exprimat, care nu mi-a fost proprie pînă în clipa în care a devenit a
mea, prin visare.
Alcătuirea mea spirituală este fundamental raţionalis-tă şi, în acelaşi timp, dar printr-o vînă distinctă,
structural mistică. Cred incondiţionat în reflexele instinctului şi, între două soluţii, o aleg întotdeauna
pe aceea a inimii. Pe de altă parte, nu pot asimila decît raţionalele: altfel spus, organismul meu
mestecă întotdeauna pe îndelete hrana care i se oferă: iar aceste mandibule cu măcinare inexorabilă, de
pietre de moară, sunt inteligenţa şi spiritul. De
174
la această strălucire nu voi abdica niciodată. Este motivul pentru care, despre aceste enigme, este mai
bine să tăcem. Ele trebuie transformate prin trăire în ceea ce eşti. Coabitez foarte bine cu „misticul"
din mine; la fel se poate spune despre acesta: coabitează foarte bine cu impenitentul raţionalist care
admiră pe Maxwell şi care participă întotdeauna bine dispus la deriziunea reconfortantă a celui mai
inteligent dintre zeflemişti, Voltaire.
165. Cred că anul 1979 este primul an în care am suferit de pe urma faptului că nu public. Aici
trebuie să îmi amintesc iar. Eram în clasa a X-a cînd revista Tribuna a acceptat spre publicare trei din
poeziile pe care i le trimisesem. Senzaţional a fost faptul că am primit şi trei sute de lei, din care miam
cumpărat imediat cărţi scumpe, de filozofie, de la Anticariat (un splendid Schopenhauer, tradus în
franceză de J. A. Cantacuzene şi dedicat lui Titu Maiorescu, un Voltaire, Essai sur Ies mozurs, din
ediţia centenarului, şi un Bergson, Essai sur Ies donnees immediates..., într-una din numeroasele sale
reeditări).
A fost prima şi ultima oară cînd am încercat să public. La început mă abţineam din exigenţă, în special
întreţinută de prietenul Călin Mihăilescu, care mă aprecia întotdeauna sever. Mai tîrziu, după mutaţia
produsă în turnantul armatei, am privit publicarea mefient, sub specia autorlîcului vanitos şi a
colaboraţionismului. Cum libera manifestare a generaţiei noastre este îngrădită, a publica de unul
singur, separat de spiritul libertăţii noastre, îmi este penibil. Desigur, pedant cum sunt, mi-ar plăcea sămi
văd cărţile înluminate în litera tiparului. Pînă una alta, cum ştii, nu fac decît să „editez" incunabule.
Astfel că scrisul în tăcere a trebuit să devină, pentru mine, o probă spirituală de rezistenţă.
166. Anul 1979 este anul în care unitatea prieteniei cu Doru Kaytar şi-a atins apogeul. Plănuiam să
mergem la Augustin Doinaş sau la Alexandru Paleologu. Scopul nostru era să trezim în aceste spirite
admirate sentimentul că din eforturile lor se poate întrupa o generaţie care, asemeni copiilor, seamănă
mai degrabă bunicilor decît
175
părinţilor (ne gîndeam, desigur, la Noica, Eliade, Vulcă-nescu, Ionesco, Cioran). Dorinţa noastră nu s-a
copt în faptă. Eu în schimb am început să scriu săptămînal nişte foiletoane, pe care le intitulam
„Cronica de sertar" şi le „publicam" în Săptămîna Muncii Intelectuale (numele revistei lui Camil Petrescu).
Pură fantezie, desigur. Astfel s-au născut multe din eseurile scrise în 1979 (Eseuri I, pp. 174-239), din
incidenţe cotidiene, lecturi sau reacţii. Disciplina impusă de această colaborare de onoare la un
hebdomadar stimat a fost rodnică. Ca orice constrîngere îndelungată, şi aceasta a fost o şcoală a
libertăţii.
167. în octombrie şi noiembrie am scris eseul despre Dante şi şarja dialogată, împotriva cununării
marxismului cu mai noua teologie a sacrului, Ce-i de făcut?
168. Iniţial dorisem să scriu o istorie a poeticii moderne, ale cărei repere să fie 1) mentalitatea
poetică provensală, 2) reacţia reprezentată de Vita Nova, 3) mentalitatea de tip haiku, 4) aporia
simbolistă (Mallarme), 5) reacţia lui Lautreamont şi, în fine, 6) configurarea integrală a lumii în poezia
de tip Cantos (Pound). Din acest întreg, există deritusuri reprezentînd o meditaţie asupra poeziei haiku
şi a spiritualităţii haijinilor; o descriere a ereziei simboliste şi un scurt excurs prin Scrisorile lui Lautreamont;
cîteva pagini despre Pound, insuficiente. Ceea ce mi-a absorbit complet atenţia a fost însă
poziţia lui Dante atît faţă de provensali, cît şi faţă de poezia Dulcelui stil nou. M-am referit numai la
acel Dante care premerge Divina Comedie, şi care îşi descrie anagogia în Vita Nova, acel Dante care
cultizează pentru prima oară în chip spiritual ceea ce la provensali fusese, poate, o idealizare a iubirii
sexuale (Nietzsche, Aurora, 508). în orice caz, studiind cezura evidentă din creaţia lui Guillaume al
IX-lea de Acvitania, şi observînd strania aliniere a urmaşilor săi la modelul său fără precedent de
erotică, am fost condus la concluzia că la sfîrşitul secolului al Xl-lea şi începutul secolului al Xll-lea,
în Europa, se produce o mutaţie a mentalităţii care va naşte ceea ce îndeobşte numim „iubire" (încă nu