ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

171
un timp în care aerul era eter, iată ce este incomprehensibil inteligenţei voastre.
Şi totuşi e simplu: e suficient să admiteţi că stilurile nu sunt doar unităţi de reacţie, ci şi (mai ales) pătrunderi ale
obiectului ontologic, care se schimbă. Dar aceasta ar însemna să admiteţi că constantele fizicii depind de timp,
ceea ce vi se pare abnorm. In realitate, conceptul de realitate pe care vi-l oferă fizica voastră este fundamental
static: pentru că voi puteţi descrie cineticul, dar dinamica vie a materiei, nu. Concepţia pe care o aveţi despre
constantele naturii este foarte «locală» temporal: structura lumii, pentru voi, este împietrită. Dar ea este esenţial
dinamică: fizica voastră, din acest motiv, este pe cale de falsificare. Căci totul se schimbă, în lume şi în istorie, şi
totul este adevărat, atunci cînd este rostit (sau se adevereşte). Este greu să-ţi explic această ultimă afirmaţie,
pentru că perspectiva inteligenţei tale este unică, în timp ce adevărul este o totalitate, adică un întreg cu
perspectivă simultan-mulţiplă. Am să-ţi dau însă un exemplu. Acum un secol (faţă de tine) v-aţi dat seama că
istoria reprezintă o succesiune de stiluri şi că această succesiune nu este o evoluţie, ci reflectă raportul pe care
umanitatea l-a întreţinut cu divinitatea. Dar nu despre acest raport vreau să-ţi vorbesc acum, ci despre felul în
care aţi conceput stilul culturii, şi anume ca pe o unitate de reacţie. Desigur că stilul este forma care generează
totalitatea enunţurilor: stilul nu este expresia, ci ceea ce o generează. Şi aţi crezut că istoria înseamnă: ceva se
schimbă în om, astfel că studiul stilului a fost redus la studiul a ceea ce acest ceva este. Desigur că omul se
schimbă, dar asta pentru că aşezarea sa ontologică, care este aşezarea lumii, se modifică. Căci omul este, pentru
că timpul există. Cu alte cuvinte, temeiul metamorfozării omului stă în reaşezarea lumii, care este un cosmos
mereu refăcut, reiterat în creaţii nenumărate. Astfel că problema stilului se pune şi altfel: există o unitate de
reacţie a omului care urmăreşte obiectul lumii: ceea ce se modifică în cultură este cultura însăşi, ceea ce se modifică
în istorie este istoria însăşi. Există stil nu numai pentru că există la un anumit moment o unitate de reacţie,
ci şi pentru că, mai ales pentru că există o unitate de obiect.
172
Căci stilul este forma, iar forma este obiectul, care nu poate fi exprimat. Erudiţii voştri au trecut în rîndul ingenuităţilor
poetice afirmaţia lui Thales potrivit căreia întregul lumii este însufleţit şi plin de divinitate. Şi aici v-aţi
situat în unilateralitatea inteligenţei, care v-a înşelat. Căci erorile provin din comparaţie, ca şi durerea. Dar
afirmaţia lui Thales era riguros exactă, pentru momentul cînd a fost rostită (de fapt, chiar şi pentru acel moment,
cuvîntul său mai degrabă dorea să păstreze în enunţ o stare de lucruri care se retrăgea deja dintre obiectele
lumii). Este fals a spune că pentru Thales lumea era plină de zei, căci adevărul de fapt este: lumea, cînd Thales
rostea că lumea este plină de zei, era plină de zei. Thales rostea adevărul pentru că era constrîns să îl rostească,
iar cînd spun că totul este adevărat din ce s-a rostit în istorie mă refer la cei care au mărturisit despre adevăr."
163. „Totul este adevărat, cînd este rostit în istorie, în momentul cînd este rostit: de aici unitatea de stil a epocilor
culturale; pentru că ele exprimă acelaşi obiect, acum dispărut sau metamorfozat. în timpurile rîntate de Homer
zeii interveneau într-adevăr în luptele dintre oameni, şi lumea era însufleţită, plină de zei. După cum în timpurile
ştiinţei moderne lumea este aşa cum o vede ştiinţa: desa-cralizată, lipsită de om, pe cale de a exploda. Omul
creează realitatea, pentru că o vede aşa cum e: iar aceasta este voinţa sa, determinată de divinitate. Fizica voastră
nu v-a dat adevărul despre natură în generalitatea ei eternă, cum aţi crezut, ci numai adevărul despre natura
ultimelor trei secole, natura din care zeilor le-a plăcut să se retragă, în care singur stăpîn nestăpînit mai este omul
descentrat, fiinţă culturală, sexuată şi muritoare. Azi sunteţi mai muritori decît erau oamenii din trecut, căci
moartea nu este decît rezultatul indiferenţei voastre în faţa nemuririi. Goethe a rostit adevărul care ar fi trebuit să
vă deştepte: «murim numai dacă vrem să murim»: iar voi vreţi. Aceasta înseamnă că ultima civilizaţie
occidentală şi-a închinat forţele sale vitale instinctelor morţii, în care a văzut adevărul, care a fost adevărul ei, şi
pentru care va da socoteală, după rînduiala timpurilor, la Judecata de Apoi.
173
Teoria ciclurilor civilizaţiilor, enunţată de Hesiod în spaţiul nostru şi de inzi în spaţiul oriental, se
împlineşte acum prin voi, şi anume în incredulitatea voastră, care v-a pierdut. Este firesc să nu vă daţi
seama că trăiţi deja demult în kăli-yuga, pentru că acest moment este momentul celei mai precare
spiritualităţi, acea spiritualitate care nu se mai concepe pe sine ca spiritualitate, ci ca simplă convenţie,
ca valoare socială adică. Propria voastră spiritualitate este un scandal pentru ea însăşi, o ilegitimitate
care se ştie ilegitimă, resimţită drept o intolerabilă impostură. Ca întotdeauna, şi voi muriţi prin ce
aveţi mai bun în voi, iar acest «mai bun» este ceea ce a fost mai rău pînă acum în istoria care v-a
precedat, v-a născut, şi căreia îi sunteţi acum capăt şi limită" {Caiet XX, pp. 429-432).
164. Intensitatea acestui vis a fost atît de pronunţată', încît conţinuturile sale mi-au rămas mult timp,
tale quale, gravate în memorie. Vreau să spun că anii care apar în el (din ce periodizare a istoriei?),
numele proprii şi referirile la opere sunt lucruri „dictate". Fireşte, în sensul lui Platon, ele sunt
reminiscenţe. Căci multe din afirmaţiile acestei exortaţii nu pot fi ale unui grec, cum nu pot fi greceşti
afirmaţiile care aparţin în chip transparent climatului gîndirii unor Wittgenstein, Eliade, Spengler etc.
Despre originea acestui vis nu doresc să formulez speculaţii. Singura sa semnificaţie stă în aceea că
mi-a fost dăruit. Totul e impostură, în definitiv, căci mi-aş fi putut aminti, în vis, lecturile care îmi