ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

dedicată scrie-
166
rii eseului despre predeterminarea lui Iuda {Caiet VIIB, pp. 108v-l15). După Sentimentul toamnei, Eseu liric
asupra formării, Apologia mediocrităţii şi Silogismul moral, acesta este întîiul eseu în care inspiraţia fervorii este
susţinută de întinderea informaţiei şi în care structura demonstraţiei este coerentă. Am aproape 22 de
ani. E tîrziu.
158. în martie schiţez capitolele unui eseu intitulat „Ce înseamnă tragedia modernă?" (idem, pp. 116l17v),
în care demontez amestecul de neputinţe care, în lumea modernă, a condus la ideea-poncif că
suferinţa este nobilă iar fericirea vulgară, că individul este naturaliter scindat, că lipsa de sens a vieţii
are drept singur sens şansa de a fi privit de un artist şi conservat într-o operă de artă, că sunt cu
adevărat mari şi semnificativi numai acei autori care şi-au edificat opera prin sporirea angoasei.
Polemizez, se înţelege, nu cu Kafka, Musil, Beckett etc, ci cu acea orientare a spiritului modern care
valorizează estetic dere-licţiunea, şi se opreşte aici, în neieşire. M-a frapat din totdeauna voioşia
puţintel tîmpă cu care secolul al XX-lea a acceptat neizbăvirea. însăşi ideea de a funda „tragedia
modernă" pe tragedia greacă, care este cu totul altceva, mi se pare deliterioasă şi servilă. Căci ceea ce
a fost numit în timpurile noi „nobilitatea suferinţei" este o aservire leneşă şi o îngenunchere oarbă.
Desigur, în Silogismul moral puneam în lumină, pe urmele unei sugestii a lui Blaga, modul „patologic"
în care mentalitatea rusească amestecă o criză a inimii cu o soluţie sofistă a minţii. Situaţii în care
cuvintele raţionamentelor erau argumentate de stări străine demonstraţiei mai existaseră în Europa:
cazul cel mai notoriu, pentru o operă de gîndire, este indicat de modul în care Hegel întrebuinţează, în
Ştiinţa logicii, operatorul deductiv „trebuie". „Calitatea trebuie inclusă în determinaţia neantului", „însine
el trebuie acum să se determine ca pentru-sine" etc. (subl. mele). Abia la ruşi însă această
descentrare a gîndirii, prin impetuozităţi care sunt străine de ea, îşi atinge limita şi gravitatea. Gîndirea
vag aberantă a lui Tolstoi (mă gîndesc atît la modul raţionării, cît şi la conţinutul ei) are deja prin ce
nelinişti: o dată cu Lenin însă, care este un gînditor de
167
altă factură, arbitrariul gîndului devine repede faptă, şi anume crematorii de ucis în mîinile unor cete fanatizate.
Pericolul gîndirii slave stă în deghizarea unei sensibilităţi eruptiv-resentimentare în forma unei gîndiri care nu
este europeană decît în conţinut. Or, conţinuturile, pentru gîn-dire, sunt indiferente.
Atracţia faţă de „gîndirea" ultimului Tolstoi nu o pot totuşi nega (cf. Caiet III, p. 71 şi urm.). în esenţă, izvorul
gîndirii sale este just. Dar, după cum se ştie, justiţia nu face încă adevărul, iar a fi just relevă din absenţa dreptăţii
instinctive. Am făcut acest excurs prin Silogismul moral, pentru că, în privinţa mofturilor legate de „nobilitatea
suferinţei", lucrurile, deşi foarte simple, sunt mereu falsificate, iar un caz extrem cum este cel al ultimului
Tolstoi, care propune radierea unor Shakespeare şi Beethoven din cultura util-autentică, este cu indulgenţă trecut
cu vederea, ceea ce nu este normal.
în privinţa omului, lucrurile care sunt adevărate sunt întotdeauna şi simple: trebuie să accepţi legea lui „dă şi
primeşte" („Mori şi tu, prietene, şi taci", Iliada, xxi, 106), trebuie să ştii că suferinţele morale exhibate sunt
inferioare castelor suferinţe fizice care, acestea din urmă, sunt întotdeauna demne de respect, că a avea calitate
înseamnă a resimţi răul ca pe o vulgaritate (Montherlant) şi că lipsa de calitate a inimii antrenează o descalificare
generală a întregii făpturi, că valoroase sunt numai lucrurile care îţi intensifică fiinţa şi că, din punctul de vedere
al omului, adevărul admite o singură definiţie operativă: adevăr este tot ceea ce mă sporeşte (Goethe). Nu există
lucru mare care să nu fie sever, iar băşcălia este o atitudine vulgară în fondul ei. îndemnul este mereu acesta: Nu
întina prin familiarism ceea ce este mai mare decît tine: învaţă să distingi ceea ce este superior cu adevărat, de
ceea ce este doar puternic şi va muri. Nu te închina zeilor vremelnici, iar dialogul du-l cu zeii, nu cu valeţii, orice
vîrstă ai avea (Noica). Ei, şi dacă după ce ai devenit cu adevărat bun, adică de sine stătător (autentic) şi cast
(contrariul murdăriei), mai există vlagă în tine, dedică-te atunci culturii (Confucius, Analecte I, vi).
168
în acest sens, însă numai în acesta, Tolstoi are dreptate: cultura nu este scopul culturii, ci cultura este modalitatea
lui a fi uman. Restul este prezumţie, impostură a forţei sau degradare în talent.
159. L-am citit pe Nae Ionescu dorind să refac şcoala care i-a dat pe cei mari în cultura noastră modernă:
Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Emil Cio-ran. Cu excepţia lui Cioran, toţi au trecut deja
între zeii Lari şi Penaţii casei mele.
160. Din acest an Pound intră printre referinţele mele curente. Tot acum am prima lectură cu adevărat transformatoare
din Heidegger. E vorba despre semestrul de iarnă din 195l-l952 ţinut la Freiburg im Breisgau, cules la
tipar sub titlul Qu'appelle-t-on penser? (trad. franc: Becker & Granel, 1967). Propoziţia pe care Heidegger
doreşte să o explice în acest curs (prima parte) este următoarea: „ceea ce dă mai mult de gîndit în timpul nostru
este faptul că noi nu gîndim încă" (Caiet VII, p. 15). Nu insist. Voi spune doar că ceea ce dă de gîndit este
îngrijorătorul, iar absenţa gîndirii ţine de aceea că ceea ce este de gîndit se retrage deja de mult timp din