ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

expulzat înaintea ultimei glaciaţiuni. Din nordul alb va veni ultimul Purusha, cel dezgropat din măruntaiele
Himalaiei şi nutrit cu visul incredibil de bogat al nostalgicei noastre civilizaţii. Din sudul negru va veni ultima
fiică a Gondwanei, resuscitare a unei lungi şi cuprinzătoare uitări, ca somnul în care continuăm să trăim, în ciuda
beznei complet lipsite de vise. Principiul celui care a visat se va uni cu legea celui care nu cunoaşte lumina
(pentru că este din ea). Cel care îşi aminteşte prin cunoaştere va fi în sfîrşit mîntuit de cel care cunoaşte prin
amintire. Primul a inventat prin inteligenţă, apoi a trăit ceea ce a inventat, prin fervoare: acesta este destinul
Europei. Al doilea şi-a amintit ceea ce a trăit, şi a putut să-şi amintească totul, pentru că a trăit totul: or, cine a
văzut totul şi contrariul lui nu poate cunoaşte fervoarea, de aceea rămîne retras: acesta este destinul Asiei.
Acestea două împreună fac Nordul. Şi mai este un destin, al Sudului: aici MU este resuscitat prin Gondwana, şi
salvează astfel Africa, prin fecioara izvorîtă din soare. Africa este bezna. Precolumbia este prezumţia. Ştim totul,
cu excepţia lor. Pentru că viitorul se naşte din ele, or, ceea ce se naşte nu poate fi cunoscut decît după ce s-a
născut. Termenul ignorat este MU: prin el emisfera sudică se va întoarce către Steaua Polară. Soarele se va
desface şi căldura va înceta. Alcătuirea actuală va pieri, după ce s-a pierdut mai întîi ea însăşi pe sine. Căci nimic
din ce nu s-a lepădat mai
164
întîi pe sine nu va fi lepădat. Din Soare vor ieşi spiritul morţilor şi tapas acumulate de el. Atunci toată lumea va
fi un incendiu. Iar timpul va fi ca o boare uşoară, primăvara, cînd aerul se limpezeşte de umezeala ploii şi se pătrunde
de mirosul proaspăt al crengilor în care zvîcneşte, tînără şi crudă, seva albicioasă a începuturilor.
154. în 213 î.Cr., Qin Shi Huangdi ordonă arderea Scrierilor. în secolul al XV-lea d.Cr., secta lamaistă care
preia puterea în Tibet distruge totalitatea scrierilor canonice ale foştilor conducători. Serapeionul este distrus în
două rîn-duri, din ce în ce mai complet: „Dacă toate aceste cărţi conţin ce conţine Coranul, atunci sunt inutile ri
trebuie distruse; dacă spun altceva decît el, atunci sunt dăunătoare şi trebuie distruse." De o tradiţie prea
constrîngătoare te eliberezi prin distrugere sau prin uitare. Qin Shi Huangdi vrea să întemeieze viitorul, şi atunci
anulează trecutul. Fapta sa are un pandant în hotărîrea spaniolilor de a-şi arde corăbiile, atunci cînd au pornit la
conquista Mexicului. Lamaiştii vor să impună o legitimitate bazată pe recursul la unic: distrug scrierile, dar le
păstrează pe ale lor. Cît despre distrugătorul Bibliotecii din Alexandria, ce să mai spun? Este unul din
numeroasele cazuri în care istoria se slujeşte de imbecili pentru a demonstra teze enigmatice. Silogismul său are
ceva implacabil şi frisonant. Toate trei exemplele, deşi diferite în cuprindere, relevă din aceeaşi structură: pentru
ca viitorul să existe, trecutul trebuie să moară. Este notoriu cazul tribului australian în care, la moartea unui
membru al comunităţii, se şterge din limbă uzul cîte unui cuvînt. O limbă care se împuţinează pentru că
vorbitorii ei nu pot înfrînge moartea are prin ce te lăsa visător...
155. Poezia pe care a conservat-o bunicul meu (între timp, probabil, pierdută şi ea, după moartea lui) indică o
timpurie aplecare spre scris. Nu asta este important, ci hotărîrea pe care am luat-o, la 14 ani, de a-mi arde toate
scrierile. Motivul meu de atunci, că tot ce scrisesem era lipsit de valoare, nu are relevanţă. în definitiv, orice
neofit păcătuieşte prin excesul de zel: or, eu descoperisem lumea
165
valorilor, faţă de demnitatea căreia voiam să mă fac demn. Nimic paradoxal în această incidenţă
parvenită. Semnificativ este însă faptul că am trecut printr-o vîrstă care structural relevă din gestul
enigmatic al lui Qin Shi Huangdi. Mereu mă despart de ceea ce scriu, dar intenţia distrugerii nu-mi
mai dă tîrcoale, şi nu din narcisism (autorlîc). Şi aceasta este semnificativ, că vîrsta arderii de tot nu se
mai repetă (cel puţin deocamdată). D'Ors ardea la fiecare sfârşit de an o pagină proaspăt scrisă: era un
mod de a invoca fertilitatea prin imolarea asemănătorului. în gestul meu nu era nimic din această risipă
apotropaică, care este o jertfă prudentă. Hotărirea de a distruge complet o arhivă care este singurul
martor al unui trecut faţă de care memoria singură este neputincioasă (cum s-a văzut) relevă dintr-o
disperare comparabilă conquistadorilor care şi-au ars corăbiile cînd au debarcat în America: învingem
sau murim.
156. Nu cred că deciziile celui de 14 ani erau în mod esenţial conştiente. Desigur, ştiam ce fac; dar
ignoram motivele. Că voiam să înving, în noua lume a valorilor, este limpede. Dar motivul pentru care
trebuia să înving fără întoarcere îmi este şi astăzi neclar (sau nu deplin clar). Ce trebuia să părăsesc
neapărat, şi anume fără a mai întoarce capul înapoi? Să mă gîndesc acum la scoaterea din infern a
Euridicei este un poncif nerelevant. Căci nu facem nimic din greşeală sau din întîmplare, totul are un
sens, pe care am fi uimiţi să îl vedem cît de strălucitor apare, atunci cînd ochii capabili să îl vadă s-au
maturizat, în lunga recriminare pe care uitarea o face fiinţei conştiente. Am covingerea că motivul
pentru care mi-am uitat copilăria, acelaşi cu motivul pentru care la 14 ani mi-am ars toate scrierile,
rămînînd gol de trecut în faţa unui viitor pe care eram decis să îl construiesc cu voinţa, după placul
meu, constituie izvorul încă secret al vîrstei spre care mă îndrept acum, după 30 de ani. Viitoarea mea
vîrstă va redescoperi copilăria sau nu va fi deloc.
157. Lucrurile se precipită sau se statornicesc, nu ştiu. Toată luna ianuarie a anului 1979 este