ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

prezenţă reală a lumii.
De obicei sunt inteligent. Aceste colapsuri ţin însă de însăşi structura inteligenţei mele, care nu e niciodată vivace
fără a fi în acelaşi timp şi extrem de senzitivă. Materialitatea tipului meu de inteligenţă mă face adesea opac. Am
dat aici numai exemplul neamintirii, atunci cînd vreau să îmi reamintesc. Există fireşte şi altele, la fel de puţin
măgulitoare. Ceea ce vreau să-ţi sugerez este imersiunea la care luciditatea este supusă atunci cînd bizarul organism
al memoriei face defect. Să-ţi aminteşti înseamnă să-ţi recapeţi trupul pe care l-ai pierdut. Sensul pe care îl
dau acestei afirmaţii este tehnic: se referă la apocatastasis panton, la restaurarea tuturor lucrurilor, aşa cum este
aceasta indicată în Yasht 19.90. Cum să-mi explic golurile memoriei, acest infern al pierderii identităţii? Poate că
luciditatea e incapabilă să strunească resortul memoriei, care ţine de legi mai secrete, cum ar fi aceea care spune
că cine îşi uită trecutul îl va retrăi. Sau: cine stăpîneşte trecutul
161
stăpîneşte şi viitorul. Cînd vorbesc de memorie, nu pot face abstracţie de inteligenţă. Cred că un om prost nu are
sensul memoriei. în definitiv şi cîinele îşi aminteşte osul din ajun, şi îl consideră mai bun pe cel care i-a
aparţinut, nu pe altul. Deşi a-ţi aminti e un miracol care transcende inteligenţa, lumina în care memoria îşi
recapătă sensul numai inteligenţa i-o poate da. E banal ce spun, şi sună a Proust. Tont pis. Ceea ce vreau să arăt,
cu atît de ridicole rezultate, este că lipsa memoriei opacizează orizontul percepţiei şi aplatizează inteligenţa. A nu
îţi aminti nu este numai un gol al cîmpului mintal, ci este un distres al conştientei, este o stare agresiv-letargică
de întuneric. Că nu îmi amintesc declinarea a IlI-a este secundar; important este că lipsa locală de memorie
antrenează un soi de dezintegrare a personalităţii. Cînd omul nu îşi aminteşte, ceva se degradează în el. E precum
moartea: ceva te posedă incontrolat, ca o smulgere, ca o apă în care eşti aruncat, cu ochii şi mîinile legate. Toate
condiţionările prin care uitarea te posedă sunt morţi consumate, sunt Ariad-ne pe care un capriciu neînţeles le-a
hotărît să ne refuze iubirea: or, cine nu e iubit, se ştie, e condamnat să rămînă pentru totdeauna în labirint.
Monstrul şi încăierarea cu el sunt date poate numai aleşilor. Pe de altă parte, aglomerarea acestor morţi
consumate te sistează în cele din urmă fizic — şi crapi.
îmi imaginez uneori o eternitate insuportabil de parcurs, pentru că e alcătuită din întîrzierile aşteptării. O
mîntuire suspendată poate însemna şi acest lucru: moartea sau Ariadna, în cele din urmă e indiferent, sunt de
dorit unei aşteptări care amînă pedeapsa. Te întrebi, ce pedeapsă? Am fost uimit să o aud pe mama afirmînd întrun
rînd, cu o siguranţă de sine care friza blasfemia, „eu nu am nici un păcat; dacă există Dumnezeu, nu am nici
un motiv de teamă". Eu trăisem de două ori mai puţin, şi nu îndrăzneam să-mi reprezint mîntuirea. E un păcat
chiar şi faptul că nu-mi pot aminti declinarea a IlI-a cînd vreau. Această imperfecţiune nu este venială, cum nu
este păcat mărunt a adormi atunci cînd hotărîrea de a rămîne treaz a fost luată. Pe aceste pecadile ne jucăm
162
viaţa, iar viaţa nu e o întîmplare de rînd. De ce oare nu îmi amintesc totul? De ce?
152. Cîtă neamintire atît refuz. Ascultarea morţii conţine referiri la Sumer, Egipt, greco-latini, China, India,
Japonia, australieni şi Europa. De ce nu este prezentă în chestionările mele Africa, iar Precolumbia este un
continent pe care îl las bucuros în seama paleo-astronauticii? De ce am refuzat copilăria cînd mi-am început
lunga şi neterminata iniţiere în cultură? Iată că acum plec din nou spre alt tărîm şi totuşi de astă dată sigur nu voi
arde, o dată ajuns (dar voi ajunge?) pe corăbiile care m-au purtat peste ape. Ţine de însăşi structura acestei din
urmă plecări conservarea antecedentului. Sunt convins că există în copilăria mea cel puţin un izvor care nu şi-a
dezvăluit încă ţîşnirea. A-ţi aminti înseamnă a reactualiza prima creaţie: eu îmi ignor, suferind, cosmogonia.
Memoriei — lumina; morţii — răscumpărarea. De Africa şi de Precolumbia este legată totuşi prima atingere cu
universul echivoc al revelaţiei. Mi-e limpede că nu sunt încă pregătit să înţeleg prima origine. O înţeleg pe a
doua, pe care am inventat-o la 15 ani pentru a învinge derelicţiunea în care mă zbăteam. Dar de ce am trăit ca pe
o criză destrămarea copilăriei, şi de ce universul ei îmi este încă opac, refu-zîndu-se amintirii, asta nu ştiu.
153. Urme scrise ale trecerii mele nu există, firave, decît din 1973 (de fapt, decembrie 1972). La acea dată
aveam 15 ani. Criza abolirii voite a universului copilăriei am trăit-o între 13 şi 15 ani. Tata-mare păstra o poezie
pe care i-o dedicasem cînd aveam 14 ani, numită „Soarele".
în Soare se adună spiritul celor morţi, după purificare, în interiorul crustei de foc se află centrul spiritual al lumii,
care dă viaţă întregului univers. Soarele a fost simbolul central al dispărutului continent MU, din care au
supravieţuit piramidele egiptene şi cele columbiene. Spiritul căldurii, întrupat în razele soarelui, va coborî cîndva
în praful pămîntului, care va arde. Din acest foc se va naşte, prin condensare, adevărata fiică a Gondwanei,
cînd continentul antarctic va urca spre ecuator, restaurînd
163
continentul sudic primordial. A treia rămăşiţă a continentului MU, îngropată în subteranele Himalaiei, va ieşi
atunci la iveală, cînd presiunea pe care blocul continental al Indiei o face asupra Asiei va fi atît de mare, încît cel
mai înalt munte din lume va ajunge cu piscul lui sacru pînă la cer. Atunci rasa noastră se va stinge, iar locul ei va
fi luat de o rasă mulatră, foarte armonioasă, înaltă şi suplă, capabilă să cunoască lucrurile numai prin concentrare
asupra lor, şi care va poseda toate facultăţile pe care rasa albă le-a rafinat ori pregătit prin lunga anamneză
istorică de care, singura, între toate celelalte, s-a învrednicit. Această rasă din foc şi apă va reprezenta adevărata
întoarcere în lume a sufletului vieţii, pe care lunga, dar necesara, domnie a principiului viril al activităţii l-a