ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

148. O vreme am crezut că faţă de toate lucrurile care s-au dovedit ulterior a avea importanţă hotărîtoare pentru
mine, am reacţionat iniţial negativ, prin chestionare repulsivă. încercam să previn fascinaţia pe care o
presimţeam inconştient? Eu am fost toată viaţa mea un om independent, şi nu am iubit decît pasiunile în care mă
simţeam egalul obiectului admirat. Sclav nu mi-a plăcut să mă simt niciodată. Este, probabil, motivul pentru care
am considerat cu repulsie îndemnul de a îngenunchea în faţa părintelui Cleopa, în timp ce am acordat firesc şi
158
spontan acest omagiu părintelui Paisie, pe care l-am iubit direct, fără constrîngeri de rit sau cutumă. Or, în iubire
eşti mereu egalul celui iubit, de aceea iubirea este o eminentă şcoală a demnităţii. Oricum ar fi, cel mai notoriu
exemplu în sprijinul observaţiei că reacţionez iniţial negativ la lucrurile hotărîtoare (nu este singurul) este modul
în care am primit creştinismul. Apogeul răfuielii cu religia strămoşilor mei l-a constituit eseul Negativul. Eseu
despre libertate (1978-l979), în care argumentam inexistenţa libertăţii, pentru creştin, în faţa economiei
planurilor divine. în speţă, mă refeream la Iuda, care nu mi se părea a fi ales liber actul său de a îl vinde pe Mîntuitor.
în esenţă, nu gîndesc nici azi diferit de atunci. Ceea ce s-a schimbat însă este poziţia mea sufletească: azi
mi se pare secundar a face act de intelecţie în marginea neînţelegerii; mai importantă îmi pare a fi suspendarea
neînţelegerii într-o lumină a inteligenţei permanent îndreptată asupra inimii: acea înţelegere care rezultă din
cuminecarea trăirii cu ceea ce inteligenţei simple îi rămîne de neînţeles. Se instituie astfel un degîndit al gîndirii
care nu mai este doar intelecţie, ci care pune sforţările inimii într-un ritm care este al gîndirii, şi anume al unei
gîndiri care devine cu timpul rugăciune.
149. Creştinismul mi-a impus prin figura lui Cristos, la care sunt extrem de sensibil. Intelectual vorbind, pun
litera din Bhagavad-gită şi Evangheliile pe acelaşi nivel de profunzime. Dar astăzi ştiu, în plus faţă de altă dată,
ce este sacralitatea unei cărţi. Poziţia inimii faţă de Evanghelii diferă. Copiii resimt Crăciunul ca pe o sărbătoare.
Aşa simt şi eu cuvintele Evangheliilor, ca pe un sacrament al bucuriei. Nu caut să problematizez dogmatica
adăugată, deşi cu timpul am căpătat oarecare cultură teologică (pe aceasta o citesc, de regulă, aşa cum îi citesc pe
filozofi): asemeni copiilor, găsesc în a fi creştin sentimentul bucuriei înalte şi certitudinea că sărbătoarea deja a
început prin noi şi că desfăşurarea ei nu are capăt.
150. Dacă pentru Noica şi Anton Dumitriu am avut de la început un rapt, nedezminţit ulterior, Eliade a intrat
159
treptat în viaţa mea, fără rupturi şi fără salturi. L-am citit ca pe oricare alt autor şi m-am trezit într-o zi că mă
folosesc de el ca de o înţelepciune care deja îmi aparţine. L-am asimilat fără sentimentul revelaţiei, ca pe ceva
natural şi cotidian. La fel s-a întîmplat cu Montherlant, căruia fiinţa mea interioară îi datorează enorm. Deodată
m-am trezit că experienţa mea se exprimă firesc în termenii şi senzaţiile lui. E semnul că nu mă voi mai putea
niciodată despărţi de el, decît o dată cu despărţirea de mine. Pe Mahler l-am asimilat greu, şi cu poticneli, în
timp ce Pound, ca şi Dante au fost revelaţii fulgurante şi copleşitoare. Malraux, în adolescenţă, a fost un rapt, ca
şi Pavese, primul meu maestru. Un reconfort găsesc în gîndul că nu mi-am trădat maeştrii, în ciuda diferenţelor
dintre ei: sufletul meu a fost suficient de bogat pentru a îi cuprinde laolaltă. Şi Nietz-sche a fost un rapt. Spre
Jankelevitch am avut o ascensiune moderată, în special prin La Mort şi bijuteria numită Le Je-ne-sais-quoi et le
Presque-rien.
Cînd mă va chema la El în clipa Judecăţii şi mă va întreba „cine eşti?", îi voi spune: „lasă-mă să îţi spun mai întîi
pe cine am iubit; apoi îţi voi mărturisi de oamenii care m-au iubit ei, şi în cele din urmă ai să cunoşti cine am
fost". într-adevăr, cred că suntem bine exprimaţi de cei pe care i-am iubit şi de cei care ne-au iubit. în afara
iubirii, nu văd ieşire din cercul infernal. Cînd iubeşti nu te mai strădui, eşti chiar întocmai acelor copii care se
joacă. Oare de la ce vîrstă ştiu că „vei afla adevărul şi adevărul te va elibera"? Să ştii e o necesitate. Dar este
puţin lucru totuşi. Dacă adevărul lucrurilor pe care le gîndim nu se învredniceşte să treacă în carnea care îl
gîndeşte, iar carnea să se schimbe după el, transfigurîndu-se şi rămînînd totuşi trup al naturii fizice, atunci tot ce
am făcut şi vom mai face este cu adevărat lipsit de sens. Omul trebuie să devină, în viaţă fiind, zeu; altfel e
zadarnic, şi nu merită mai mult decît ţărîna în care se va întoarce.
îţi spun toate astea, dragul meu, ca să ştii care e speranţa în care cred şi spre care mă strădui a fi demn, în
strălucirea care îmi şi îţi scaldă obrazul.
160
151. Din prima adolescenţă mi-a rămas în minte că o operă autentică este aceea care uzează de „metafore ale
condiţiei umane care rămîn permanent în mintea cititorului" 0ames Knowlson). În faţa valorii, trebuia să-mi
recunosc insuficienţa: eu nu ţin niciodată minte nimic. Tot ce par că ţin minte, inventez. Un exemplu tipic este
acesta: sunt scos la tablă la ora de latină şi mi se cere declinarea a IlI-a masculină; o învăţasem în recreaţie, cu
puţin timp înainte: ei bine nu reuşeam să-mi amintesc nimic. Un soi de confuzie cenuşiu colorată, brăzdată cu
lumini aprinse, foarte strălucitoare, care îmi împiedicau concentrarea, era singurul „conţinut" a ceea ce „îmi
aminteam". Propriu-zis îmi aminteam ceva, dar acesta se lega de forma paginii pe care o citisem, sau de tipul
caracterelor tipărite, ori de sunetele pe care le auzisem cînd „învăţasem". Şi, legat de confuzia neamintirii,
sentimentul copleşitor că totul e stînjenitor de ridicol, postura mea, întrebările profesoarei, clasa care mă
priveşte, faptul că ţin o cretă în mînă etc. Cînd nu reuşesc să îmi amintesc, sunt invadat de sentimentul că situaţia
în care sunt pus nu e reală, că numai eu, golit de orice reprezentare (obiectul lui „a-ţi aminti"), sunt singura