ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

155
de ani, fiecărui om Dumnezeu îi face două semne; dacă omul este demn, de cel puţin unul dintre ele, se va agăţa/'
Un impertinent de la Litere şi-a permis remarci pueril ateiste, referitoare la credinţa lui (intervenţia era ignară şi
agresivă). Ioan Alexandru a răspuns cu multă linişte şi demnitate: „Cerul e gol, într-adevăr, dar e gol pentru că e
spart: oare nu simţim toţi frigul care intră pe acolo?" Cochirleniul se termină en beaute, cu o grevă a studenţilor,
care a necesitat intervenţia primului secretar pe judeţ.
La întoarcere mă ocup de Goya, citind monografiile cele mai importante. Gravurile mă fascinează şi mă incită la
comentarii, ceea ce fac, cu pasiune. Redactez o biografie şi un catalog al operelor. Ii regăsesc, şi anume în
legătură cu Goya, pe doi dintre favoriţii adolescenţei mele, Ortega y Gasset şi Malraux, ultimul cu senzaţionalul
său Saturn — Essai sur Goya. Prin Goya descopăr una din temele esenţiale ale meditaţiei mele, distincţia dintre
dragoste şi iubire, pe care o teoretizez în eseul Comentarea celor două majas. Cayetana, de altfel, este personajul
principal al poemului Chalaos, cuvînt care este o coruptelă din spaniolul chalados, care înseamnă îndrăgostiţi
nebuneşte. Acest cuvînt era strigat în batjocură de copiii Madridului după primul pictor al regelui şi după a XIIIa
Ducesă de Alba.
Reprezentările lui Goya sunt esenţiale pentru înţelegerea imaginarului meu. Fără cunoaşterea amănunţită a
„Dezastrelor războiului", titlurile explicative ale Ascultării morţii II (Vox et praetera nihil) sunt
incomprehensibile. Mai scriu un eseu despre „Lăptăreasa din Bordeaux". Legat de imaginarul de teroare, mă
dedic o vreme şi gravurii germane, cu care nu am nici pe departe o întîlnire atît de rodnică ca aceea avută cu
Goya. In mod ironic, alternez decodarea „Capriciilor" cu studiile marxiste. Faptul sugerează că deja găsisem
alternativa la seriozitatea lipsită de umor cu care marxismul a fost considerat o ştiinţă. Dimensiunea pur etică,
însă, lipseşte. încăpăţînarea de a crede în materialismul dialectic şi istoric o voi mai întîlni, în studiile mele de
istorie, numai la Gordon Childe, ceea ce mă va indispune împotriva lui.
156
Deocamdată cunoşteam instinctiv adevărul lui Talley-rand, după care onfait Ies choses en ne lesfaisant pas.
Uimitoare îmi pare profuzia micilor eseuri pe teme etice, în care caut o ieşire conceptuală pentru „starea de
neieşire". „A nu acţiona înseamnă a face totul mai frenetic" (idem, p. 16). Substituiam în mod manifest
determinaţiilor marxiste intensitatea. Căutam să găsesc soluţia celei mai la îndemînă observaţii cu putinţă: simt
într-o lume şi gîndesc în alta. într-adevăr, mulţi dintre prietenii mei îl admirau pe Nietzsche: eu însă îl invidiam.
îmi doream orice suferinţă, cu condiţia să implice nu doar certitudine, ci şi calitate, acea qualite d'âme de care
vorbeşte Montherlant. Puţine lucruri îmi trezesc mai multă repulsie decît bădărănia inimii. Totuşi, pe cît de ataşat
eram de valorile legate de calitatea individuală, tot pe atît respingeam privilegiile iscate de singularităţi. Nu am
privit niciodată cu ochi buni talentul. Pentru că nu îl aveam? în orice caz, căutam vieţii o soluţie care să nu
implice talentul personal. E un paradox aici, pentru că toate tentativele mele de a crea un tip de om adecvat
voinţei mele se bazau pe o înzestrare intelectuală şi sufletească ce nu era medie. După convertire, Sorin trecea în
deriziune orice intelecţie care nu era canonic-creştină. Cel mai mult mă iritau accesele de dispreţ ciocoiesc la
adresa acelor superbe minţi care au fost ale lui Hamilton, Maxwell, Poincare ori Heisenberg. Deprins cum eram
să exalt limpiditatea inteligenţei, acolo unde aceasta strălucea, şi cum figura lui Cristos era o vocaţie secretă a
inimii mele, sufeream datorită acestei groase slăbiri a varietăţii pline de tîlc a vieţii, în care Sorin, pe care îl
respectam, vedea chiar sensul creştinismului.
Acum privesc aceste minieri cu destulă indulgenţă. în definitiv, fiecare e liber să creadă ce vrea, Dumnezeu nu îşi
leapădă făptura pentru că fiinţa sa îi rătăceşte pe făţarnici. Oricine poate crede ce vrea: numai să nu ucidă. Sunt
două feluri de a ucide: porunca este să nu ucizi în nici un fel, şi cu nici un preţ. Căutam, de aceea, să unific
isihasmul cu mecanica cuantică, dar nu prin metodele improprii şi intranzitive ale unui Costa de Beauregard, ci
prin asumarea unei trăiri integrale a tuturor conţinu-turilor posibile: şi ale patristicii şi ale formalismelor abs-
157
tracte, care, orice s-ar spune, mă fermecau indicibil. Idealul meu, pe atunci, era un Malraux cu performanţele
spirituale ale lui Nichifor din Singurătate, şi capabil să înţeleagă calculul cu matricele lui Pauli sau să priceapă
farmecul formalismului hamiltonian.
147. Prin noiembrie citesc cîteva din romanele lui Mircea Eliade, mă ocup de poezia neogreacă, iau note pentru
un eseu despre metafizica lui Nichita Stănescu (cine a scăpat acestei candide erori?) şi lucrez iar la vechea mea
obsesie, veche din clasa a XII-a, de a scrie o interpretare filozofică, bazată pe Kant şi Leibniz, la Sărmanul
Dionis (nici azi nu ştiu dacă acest gînd este o prostie). Citesc cu enormă satisfacţie L'Homme revolte şi parcurg
indignat reacţiile sartrienilor la această carte exemplară şi de esenţial bun-simţ. Se afirmă curent azi, în mediile
sofisticate, că Albert Camus este un autor pentru adolescenţi. Eu cred mai degrabă că adolescenţa, deşi principial
incapabilă de genialitate obiectivă, este singura vîrstă cu adevărat genială, adică naturaliter, nu în expresie. Or,
cînd aud astfel de remarci, prefer să întorc dezgustat capul: cine îl dispreţuieşte pe Camus are ceva din
demnitate alterat. A-l înţelege pe Camus este la îndemîna oricărui om inteligent; dar a-i rămîne fidel este o
chestiune de calitate a inimii. în privinţa aceasta sunt neschimbat. Să mai adaug că recitesc Fructele pămîntului
şi că simt în Gide scîrţîind o inspiraţie uşor demagogică? Cu timpul, adică scriind acest eseu, înţeleg că partea
lecturilor se micşorează, pe măsură ce devin mai numeroase.