ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

departe (nu foarte departe totuşi). Dar sensul acestor fapte îmi scapă. Dic cur hic. Cea mai frumoasă nuvelă pe
care am scris-o (aprilie 1981) este dedicată tocmai unei astfel de iubiri inavuabile. Cînd, în 1982, am citit
Anthologia Palatina, m-am oprit în special asupra epigramelor funerare şi asupra celor care celebrau femeia în
pragul toamnei. Chalaos ar fi trebuit să fie un poem închinat acestui mister. Nopţile şi Ascultarea morţii conţin
amîndouă elogii vibrante aduse femeii de toamnă. Originea acestui instinct, nu o cunosc. I-am făcut, în orice caz,
de nenumărate ori experienţa. Scriind Sentimentul toamnei (1978), eseu şi poezie, la el mă gîndeam. Fapt este că
la Cochirleni, între struguri, am cunoscut iar acea femeie tîrzie care este arhetipul sensibilităţii mele erotice. Cum
să spun? Era în aer şi în trupul pămîntului. Era în ierburi şi în boabele încărcate de lumină pe care le striveam, cu
încetineală voluptuoasă, între
153
buze, de parcă le-aş fi sărutat cu cerul gurii şi le-aş fi îmbrăţişat cu trupul meu dinlăuntru, cu
intestinele şi cu pieptul.
I4r3. în acele zile eram ca vrăjit. Totul era impregnat de acea misterioasă şi inefabilă prezenţă
feminină, care venea din acelaşi spaţiu păgîn ca şi zeii vegetaţiei care mă îngroziseră copil. Am vorbit
în special de dulceaţa aerului, dar nu era numai atît. Se simţeau în ea aluviunile unui timp sîngeros,
respirau în frumuseţea ei vitalitatea, cîm-pul şi moartea. Prin acest sentiment regăseam poezia tîrzie a
primului maestru al adolescenţei mele, Cesare Pavese. Numai el ştiuse să asemene femeia cu pămîntul,
ţărînă neagră şi ţărînă roşie, cu marea şi cu via; sîngele ei cu praful udat, tăcerea ei cu căldura
vegetalelor, iar privirea cu mîlul amar şi cu pămîntul. Pavese a spus despre femeie că este asemeni
glasului răguşit al cîmpului. Că anotimpul ei este bezna şi tăcerea şi că în totul asemeni ţărînei şi
asemeni morţii este. Verră la morte e verră i tuoi occhi. Desigur, desigur. Cum de nu am ştiut că ştiam?
Toate făpturile pe care le-am iubit sunt zidite în mine pînă la Judecata de Apoi. Iar motivul pentru care
le-am iubit este că ele existau în mine încă de mult, cu mult înainte ca înţelegerea să dea seamă. Ceea
ce numesc mister este poate un aspect încă neîmplinit al destinului care mă conduce. Tot ce nu mi s-a
întîmplat, şi am iubit, mi se va întîmpla. Iar tot ce am iubit se va reîntoarce mereu, fără răgaz, în mine.
Marinescu mi-a spus acum cîteva seri, cu piezişă intenţie, că semăn din ce în ce mai mult cu idolii mei
(se referea la Malraux). într-adevăr, dacă este aşa, înseamnă că am meritat să îi iubesc şi că iubirea îmi
este întoarsă.
144r. Ne întorceam de pe deal pe la 2 p.m., mîncam într-un aşezămînt decent, apoi citeam din
Auerbach pînă la şase, singur sau înconjurat de prieteni. Totul se desfăşura cu un calm minunat, parcă
eram la mînăstire. în preajma asfinţitului mă plimbam pe malul Dunării sau băteam cărările
necunoscute ale dealurilor din jur, la întîmplare. Oriunde mergeam, toamna era cu mine: vie,
154
frumoasă, învăluitoare, secretă, fierbinte, lascivă şi pură. Noaptea o regăseam iar, cînd mă plimbam
printre butucii de vie, acolo unde erau amfiteatrele greceşti, sub lumina rece şi mistică a lunii. Trei
săptămîni cît a durat Cochirleniul, logodna mea cu toamna a fost neîntreruptă. Rareori un om mi-a
dăruit clipe mai frumoase. Lucrul extraordinar este că mă simţeam iubit, cu o iubire plină de
încredinţare, care mă încuraja în destinul meu. Acea feminitate îmi şoptea neostenit: „Mă vei găsi
mereu, cînd îţi vei aminti, şi am să te iubesc întotdeauna; închide ochii şi mă vei avea: sunt în trupul şi
în carnea ta şi eşti al meu, nimic nu mi te poate smulge; şi te iubesc, acum şi mereu, limpedele meu
mire, tu care eşti atît de înalt şi de subţire..." Cînd am părăsit Cochirleniul ştiam că simţurile mele sunt
mai bogate decît atunci cînd am venit şi că din realitate îmi este acum permis să văd mai mult şi mai
adînc.
145. La Cochirleni l-am cunoscut pe Eugen Simion, care ne-a vorbit într-o seară despre Cioran, în alta
despre Paris, şi care a fost uimit să constate că studenţii de la Fizică (recte Doru şi cu mine) sunt mai
viu şi mai fundamental interesaţi în umanioare decît cei de la Litere. în Luceafărul a publicat un articol
despre întîlnirea noastră, pe care însă a falsificat-o, literaturizînd-o. Nu l-am mai întîlnit după aceea,
dar mi-a rămas în memorie eleganţa lui puţin limfatică — eschivată şi închipuită —, dar inteligentă şi
plină de farmec.
într-una din zile a apărut şi Ioan Alexandru, răspîn-dind în jurul lui, ca o pastă, un aer de religiozitate
căznită: o chinuială care striga despre sine că e seninătate. Vorbea despre jertfa albă, despre Cleopa
(atunci am auzit prima oară de el), despre rugăciunea inimii, despre necesitatea revelaţiei lui
Dumnezeu, şi altele, care mi s-au şters. Pe atunci dezbăteam foarte aprins cu Sorin conceptul de
„tăiere a voii". Habar n-am ce anume puteam vorbi despre aşa ceva, avînd experienţa pe care o aveam.
Două lucruri îmi amintesc că m-au impresionat la Ioan Alexandru: suferinţa pe care vedeam că o
implică credinţa şi nestrămutarea din el. Ne-a spus: „Pînă la 30