ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

150
pămîntul. Deodată mi s-a făcut teribil de cald. Şi tot atunci zgomotele naturale ale pădurii au părut să
înceteze. O clipă. Apoi s-a lăsat o tăcere atît de plină, atît de opacă, de parcă sunetele ar fi fost supte în
pămînt. Era o tăcere materială, încinsă: simţeam că sunt într-o incintă boltită, supusă unei presiuni care
sporea lent şi inexorabil. Forma sub care resimţeam presiunea era acea neverosimilă tăcere. Aproape
îmi strivea timpanele: aerul „creştea", dospea de o prezenţă invizibilă, care mă îngrozea. Tensiunea
acumulată în fiecare fir de iarbă stătea să explodeze, dar nu exploda: creştea fără capăt. Cînd m-am
ridicat în picioare şi am văzut împietrirea din jur, am simţit cum mă invadează o spaimă vecină cu
demenţa.
în acea clipă vîntul a început brusc să bată, de parcă cineva i-ar fi dat iarăşi voie: frunzele s-au răsucit
violent, ca izbite de o uriaşă masă de aer, înainte să le aud zgomotul. Apoi am auzit desluşit voci
confuze, întrerupte de chiote, şi sunetele unor fluiere stridente, îndepărtate sau, mai bine spus, pe cale
de a se îndepărta. Am ştiut că sunt ţiganii care au venit să mă fure şi am simţit că mă gîtuie disperarea:
am rupt-o la fugă împleticindu-mă de neputinţă.
Din zăvoi ieşeai aproape de porumbiştea unui vecin: acesta deretica ceva la un căruţ stricat. Am trecut
pe lîngă el ca o vijelie, fără să îi dau bineţe, ceea ce l-a mirat: cînd am întors capul să văd dacă ţiganii
sunt pe urmele mele, nu l-am zărit decît pe acest bătrîn, privind dojenitor după mine. Mi-a fost greu să
îi explic bunicii ce m-a adus în starea în care mă găseam. Tremuram tot şi eram scuturat de accese de
frenezie. Cum în acea vară ucisesem mai mulţi pui de găină cu săgeţile confecţionate din daracul ei, şi
cum, ca întotdeauna copil, eram sălbatic şi nestăpînit, mama-mare şi-a întărit convingerea simplă că
feciorul fiicei celei mari e cu mintea rătăcită şi că ar trebui căutat.
1/-K). Am uitat degrabă acea întîmplare, absorbit cum eram, pe atunci, de bogăţia extraordinară de
năzbîtii pe care le născoceam. Dar la Cochirleni, privind modelarea dealurilor după straturile de vie
care închipuiau retragerile succesive ale unui amfiteatru grecesc şi văzînd proce-
151
siunea fecioarelor şi auzind ţimbalele corybanţilor, am înţeles semnificaţia spaimei pe care o trăisem demult şi
care îmi revenise acum în memorie. îmi amintesc că timpul se apropia de amiază, ceasul celei mai mici erori şi al
excesului de lumină. E atît de simplu! Fusesem cuprins de spaimă pentru că trăisem fără să îmi dau seama ora
panică, ora lui Pan. Asistasem la o epifanie a zeului, cu ochii mei de copil speriat. Nici vorbă de ţigani: zeul pur
şi simplu fusese în preajmă, iar eu îl simţisem, pentru că eram curat. La fel, în acel tîrziu ceas al serii, îmi mai
fusese o dată dat să cunosc fiinţa intimă a acelor alcătuiri păgîne, de mult intrate în inactualitatea istoriei. Ideea
că vechii zei trăiesc şi acum, retraşi ori exilaţi, am regăsit-o mai tîrziu la E. M. Forster, într-o scurtă nuvelă
despre un faun rătăcit în clima aspră a Angliei, supt de viaţă şi prost mascat într-una din golaşele ei păduri.
l4rl. Este interesant că prima revelaţie a fost una plină de viaţă şi putere, în timp ce a doua, cea de la Cochirleni,
a fost o revelaţie a melancoliei sfîrşitului. în prima am simţit prezenţa terifiantă a zeului, în cea de-a doua i-am
simţit numai plecarea, senina dar nostalgica lui retragere dintre vii, şi asta după spectacolul crud al întîlnirii cu
cadavrul devastat al unui simbol regal al puterii. Jos, un cal mort; iar sus, pe culme, o lume care şi-a acceptat,
senină, dispariţia.
±42. Minunea de a fi la Cochirleni avea să însemne însă altceva. Dimineţile ne sculam, foarte omeneşte, la şapte.
Mîncam pe îndelete, apoi, după opt, urcam dealul spre viile pe care trebuia să le culegem. Drumul era însoţit de
plopi cu frunza deja rărită, care foşneau încontinuu deşi vînt nu era. Păşeam pe un pietriş galben, mărunt şi odihnitor,
care nu făcea praf. Foşnea şi el, cînd îl călcam în picioare, şi cele două freamăte, al pămîntului şi al vegetalelor,
se adunau undeva sus, deasupra capetelor noastre, într-o lumină grea de aurul din ea, de parcă ar fi curs
dintr-o icoană bizantină tîrzie: aurul trecea uşor în roşu, seninătatea în reculegere, calmul în resemnare, iar
mişcarea însăşi în cel nemişcat. Ca orice esenţă, nici concentrarea
152
aproape dureroasă a acelui peisaj nu ştiai de unde ţîşneşte şi ce o distilează aşa de perfect. Dacă deschideai gura
să respiri, simţeai că aerul acela hrăneşte şi că poate fi man-ducat. în totul plutea o materialitate cu adevărat
spirituală, lucru pe care un om lipsit de simţuri cu adevărat inteligente nu îl poate pricepe.
Ajungeam în sfîrşit între rîndurile de vie. Aici ţi se spunea că trebuie să culegi ciorchinii de struguri, dar era
lumină ce îţi cădea în mîini, sub formă de boabe. Strugurele primise sub coaja-i translucidă tot soarele verii şi îl
restituia acum cerului sub formă de toamnă. Era greu şi galben-verzui, greu de toate aromele pline de must ale
toamnei. O frumuseţe gata să se treacă, dar încă atît de plină, de rnîndră, de atrăgătoare! Experienţa culesului era
aproape sexuală. De multe ori culegînd mă simţeam excitat. De unde venea acea incredibilă feminitate? Cînd mă
întîlneam, la capăt de rînd, cu oamenii, mă simţeam ruşinat. Evident că între rînduri mi se întîmpla un lucru
inavuabil. Dar care anume? Raţional faptele stau aşa: dintotdeauna am avut legături sufleteşti „misterioase" cu
femei mai în vîrstă decît mine; aproape cu toate profesoarele mele de limba română, începînd cu extraordinara
Doamnă Baraschi, am avut ceea ce francezii numesc une amitie amoureuse. Lucrurile puteau merge foarte