ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

feţei mi-a fost pîngărită de zborul lor murdar, agresiv şi prădalnic. Simţeam că mi-au rămas în carne
pete de cadavru. Nu cred nici azi că e ridicol să mărturisesc că mi-a fost frică de atacul muştelor
înfuriate. M-am îndreptat în fugă, cu sentimentul că sunt bîntuit şi hăituit, spre culmea dealului, care,
cum am spus, era foarte aproape. Acolo am tremurat minute în şir de groază şi scîrbă, scuipînd şi
scuturîndu-mă.
Se spune că Nufiez de Balboa, primul om care a îmbrăţişat cu privirea cele două oceane care
înconjoară Ame-ricile, a suit spre piscul de unde a văzut această surprinzătoare privelişte după o
bătălie sîngeroasă. Res-
148
piraţia îmi era încă plină de duhoarea cadavrului, iar pielea încă zgîrcită de sila atingerii muştelor,
cînd, rotin-du-mi privirea deasupra priveliştii, am rămas uluit. Pentru un creştin, deprins cu sacralitatea
spaţiilor verticale şi închise, proprii catedralelor, a resimţi brusc, printr-o revelaţie neaşteptată şi totală,
sacralitatea spaţiului deschis şi a etajării de tip amfiteatru grec este perfect improbabilă. Şi totuşi:
nefiind niciodată în Grecia, aveam certitudinea, de nimic susţinută, că văd acum întîia oară un ţinut
autentic grecesc, vreau să spun antic şi grecesc în acelaşi timp. Sub picioarele mele se deschideau lin
largi volume de frunziş, tăiate după ample arcuri circulare, care se închideau continuînd cu rotunjimea
altui deal, care pleca din cel lăsat în urmă, firesc şi armonios ca sînii unei femei din linia gîtului ori din
prelungirea, aruncată spre stern, a pîntecului. Era ceva inefabil erotic aici şi în acelaşi timp, în ciuda
calmului şi a seninătăţii, care era blîndă, ceva sever şi arhaic, un lucru adormit de mult şi care, asemeni
chipului neterminat al reginei Nefertiti, vorbea încă despre pasiunea faţă de acel trup a bărbatului
pentru care acea frumuseţe fusese o fascinaţie. Aşa era şi aici: simţeai lipsa acelor ceremonii pentru
care locurile pe care le contemplam vrăjit păreau a fi fost făcute. Am văzut aievea atunci alaiul
fecioarelor care străbăteau valea şi am auzit strigătele corybanţilor care se îndepărtează, nu ştiu dacă
sub chip oracular sau, mai aproape de mine, direct ocular. îmi voi reaminti peste exact un an acest alai,
cînd voi scrie 'Aywtaxw 9ew. Iar în acele clipe nimic nu mişca înjur, aerul împietrise. Parcă un zeu
decupase acel ţinut, cu excepţia mea, care îl contemplam, şi îl plonjase în timpul căruia era firesc să îi
aparţină. Totul era pătruns de o sacralitate de care îmi aminteam vag şi pe care parcă o mai trăisem.
Cînd? Simţeam că trebuie să îngenunchez sau să mă închin. Dar cînd, de veneraţie, am vrut să fac pe
pieptul meu crucea creştină, am înţeles că uzam de fapt de un simbol bastard în raport cu lumea care
mi se dezvăluia. Ceea ce vedeam venea de dinaintea lui Cristos şi nu avea cu revelaţia creştină decît o
legătură stînjenită.
149
139. Mi-am amintit atunc if cînd am realizat inadecvarea crucii, unde mai trăisem un sentiment
asemănător. Eram copil, de nouă sau zece ani, şi mă aflam în vacanţă la ţară. In acea vară se dusese
zvonul că ţiganii şetrari s-au aşezat printre coturile Amăradei, să fure copii. Mama-mare era neliniştită
de zburdălnicia mea, care mă alunga în fiecare dimineaţă să colind coclaurile, de unul singur. Mă
întorceam numai spre prînz, împins de foame şi rupt de oboseală. Zăvoaiele cu plopi tineri, acei plopi
cu frunza în dungă, unduioşi şi umezi la atingere ori la auz, precum mătasea porumbului înainte s-o
ardă soarele, îmi plăcea să le străbat, zbenguindu-mă, mai ales dimineţile, cînd căldura era încă dulce,
iar apa nu căpătase încă acel miros de baltă stătută pe care începe să-l exhale orice rîu de şes cînd apa
se încinge. în acea dimineaţă colindasem mult, urcasem pînă la conacul lui Macedonski, băusem apă
îngheţată din fîntîna aproape părăsită a Bisericii Albe, mă tolănisem pe piatra răcoroasă a mormintelor
năpădite de ierburi sălbatice şi strivisem între buze multe plante zemoase, cărora îmi plăcea să le
încerc, alături de miros, şi gustul. Eram deja obosit, şi dădea spre prînz, cînd m-am abătut printr-unul
din zăvoaiele mele favorite, cu gîndul să mă odihnesc o vreme acolo, înainte să o apuc spre casă. Nu
întîlnisem ţipenie prin preajmă şi mă simţeam pătruns de beţia acelei libertăţi nelimitate pe care o
cunoaşte numai copilăria sau, mai tîrziu, doar fericirea. M-am aşezat într-o rînă, aproape culcat, pe un
smoc de iarbă. Ochii îmi erau la nivelul înălţimii ierburilor: le vedeam uşoara zvîcnire cu care
răspundeau încordărilor vîntului. Zăvoiul era aproape circular: un loc probabil defrişat cu intenţie,
pentru că era plin de trunchiurile retezate ale unor plopi prea tineri pentru a fi daţi focului. Uneori din
buturugile moarte încolţeau lăstari viguroşi, tineri şi proaspeţi. Libelule albastre străbăteau tăcut, în
volte precise, ca de dans, frunzele în două culori, ştergîndu-se de puful lor ca picioarele albinelor,
încărcate de polen, de aripi. Cerul era înalt şi albastru, foarte pur şi curat.
Liniştea acelor locuri era a pădurii: foşneau frunzele, bîzîiau bondarii, mişunau insectele, sîsîia vîntul,
respira