ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

arzi. Ca să trăieşti cu ele trebuie să le ucizi sau să îţi fie smulse.
133. 1978,1979 şi chiar 1980 sunt ani care îmi evocă eforturile pe care le-am depus pentru construcţia unei
meditaţii etice strînse. Să-ţi gîndeşti inteligenţa ca pe un curaj, iar prostia ca pe o laşitate, era emblema modului
meu de a gîndi, atunci. Mă nutream cu Unamuno, cu Berdiaev, cu Soljeniţîn, luam partea unor Luxemburg şi
Liebknecht împotriva lui Lenin; în general, căutam să salvez puritatea eticului din strivitoarea opoziţie pe care o
făcea eficienţa imorală, care glorifica indiferenţa mijloacelor. La 11 ani fusesem ireversibil traumatizat de invadarea
Cehoslovaciei şi de sinuciderea prin flăcări a lui Jan Palach. Se zice că eroii copilăriei îi modelează pe
aceia ai maturităţii. Dacă este aşa, atunci Tintin, Teddy Ted, ori Bob Mallard nu m-au impresionat cu adevărat
niciodată. Singurii eroi de care îmi amintesc, pentru că aş fi vrut să le semăn, au fost Corto Maltese şi dresării lui
Constantin Chiriţă, luaţi în bloc. în schimb amintirea lui Jan Palach mă frisonează şi acum. Este ca un destin care
ar putea fi al meu şi care simt cum mă pîndeşte. Exigenţa eticului, la mine, ar fi putut foarte bine proveni dintr-o
teamă care îşi anticipa tortura. Poate că detestam torţionarii şi călăii pentru că îmi era groază de schingiuiri şi de
execuţie. Oricum ar fi, eticul a reprezentat în viaţa mea o convingere a viscerelor, în timp ce esteticul, oarecum
mai superficial, o convingere a inimii. Trebuie însă spus un lucru: teama de tortură nu este ridiculizată prin
afirmaţia că se trage din iubirea de sine, căci resorturile ei sunt mult mai adînci, iar enigma ei este probabil
insondabilă. Curajul
143
fizic este fundamentul oricărei justiţii, a celui care o face, ca şi a celui care o primeşte. Este banal însă a spune că
posedă curaj fizic numai cel care a învins egoismul de sine. Malraux a fost incontestabil un om de mare curaj
fizic: totuşi a recunoscut că nimeni nu poate şti dacă rezistă torturii. Or, de aceea nu ştim ce anume învinge, din
om, presiunea torturii, pentru că teama de tortură nu este simplul egoism, şi, cum am spus, este insondabilă. Ea
ţine de sensul profund al integrităţii fiinţei, care a fost sădită în noi o dată cu verticalitatea. Or, verticalitatea, deşi
este slujită în chip esenţial de marele fesier, nu este evident reductibilă la acesta.
134r. La 21 de ani ajunsesem la concluzia că fiecare trebuie să îşi scrie cărţile sale (nu scrisesem încă nici una),
şi fără a angaja în acest act vreun scrupul literar: exist eu şi există lumea, atît. Singurul criteriu este intensitatea
întîlnirii cu lumea. în definitiv, îmi erau clare în minte cuvintele lui Unamuno: în această lume, orice om cultivat
este fie diletant, fie pedant. Trebuie să alegi. Instinctul meu profund se orienta spre plăcere, spre îndrăgostit, spre
diletto. Aveam mai tîrziu să fac apologia diletantului. Deocamdată percepeam vocaţia lui a fi îndrăgostit sub
specia refuzului muncii constipate şi al pedanteriei: dar mai ales refuzam ideea de „specialitate". Desigur că am
apreciat întotdeauna precizia enunţurilor şi claritatea cunoştinţelor, îmi amintesc că, pe la 12 ani, făceam în
stradă, cu Cristi Ocroş, concurs de citate exacte (mă bătea întotdeauna). Voiam ca „specialitatea" mea să fie a
trăi cu intensitate. Cultura era desigur domeniul din care extrăgeam cel mai semnificativ depozit de intensităţi pe
care mi-l putea oferi experienţa inteligenţei. Sensul celebrului The proper study of mankind is Man, al lui Pope,
era la mine corectat prin aceea că înţelegeam prin cultură mai degrabă trăirea unui anumit mod de a fi în lume
decît museionul umanităţii. De altfel, aversiunea pentru împietrirea muzeelor este la mine o constantă. Tot ce nu
a putut deveni viaţă merge în neant; şi tot ce nu a fost cîndva viaţă nu merită să trăiască. Viaţa este o demnitate
superioară oricăreia dintre manifestările ei: este forma însăşi a eternităţii, pentru om.
144
Astfel, înţelegeam că fizica nu este o meserie, ci un anumit mod de a privi viaţa: este adică un instrument de
cunoaştere, şi valoarea ei stă mai puţin în tehnologia care rezultă din ea, cît în acea distincţie care face din
cardinalul Bel-larmin un epistemolog mai fin decît oponentul său Galilei. A fi cultivat nu este o meserie, după
cum filologia clasică îşi ratează sensul dacă arheologiei lingvistice nu îi asociază şi o geologie spirituală. Căci
gramatica unei limbi nu conţine numai regulile formulării unui enunţ corect, ci şi totalitatea a ceea ce poate fi
gîndit prin intermediul ei. în cazul limbilor clasice cel puţin, greaca nu este numai un mod de a spune, ci în
primul rînd un mod de a trăi experienţa gîndirii. Fără îndoială că von Wilamowitz-Moellendorff a fost un mare
elinist. Totuşi, rodnicele orientări ale lui Erwin Rohde din Nietzsche se trag, nu din ştiinţa marelui elenist. Or,
sunt notorii atacurile de strictă observanţă aduse de elenist lui Nietzsche. A-ţi depăşi conturul strimt, a da un sens
„specialităţii" înseamnă să te ataşezi unuia din marile izvoare de trăire spirituală care însufleţesc pămîntul
culturii. Nici zeul nu trăieşte în templu, nici omul în cultură: ci zeul coboară uneori în sfînta sfintelor, iar omul
trăieşte mereu în rădăcina care fundamentează cultura. Astfel şi von Wilamowitz-Moellendorff a putut exclama,
cu toată greaca sa nutrită de clasici, despre Epistolele lui Pavel: „în sfîrşit limba greacă exprima o ardentă şi vie
experienţă spirituală." în cultură nu dai de Om, ci de simulacrele sale, asemeni lui Odisseu în tărîmul cimerian:
umbre rătăcitoare, eidola, sufletele celor care deja au murit. Et praetera nihil...
135. Esenţa omului ţine de supravieţuire: el este tot ceea ce nu poate uita, dacă ar uita totul. Pe de altă parte, din
punctul de vedere al cunoaşterii, nu există decît voinţa de a institui ceea ce s-a format în interiorul tău ca certitudine.
Certitudinea precedă adevărul şi, fără a-l argumenta, îl întemeiază. în ultimul rînd, este limpede că omul
are vocaţia eşecurilor sale. Nu trebuie uitat însă că nu după slăbiciunile pe care le are este drept să judeci un om,
ci după cele pe care nu le poate înfrînge. De aici rezultă trei leme: 1) dacă nu poţi deveni mai bun, stă totuşi în
145
puterea ta să forţezi politeţea: cinismului răului îi prefer în orice situaţie ipocrizia binelui; cît despre etalonul