ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

larul ascet Nărada, în Matsya Purăna, în The Sayings ofSri Ramakrishna şi, repovestit, într-una din cărţile lui
Heinrich Zimmer.
Pe măsură ce îl ascultam pe părinte vorbind, o mare certitudine creştea în mine. Venisem să văd viaţa unor sfinţi
şi mă găseam întărit într-o vocaţie care nu era a lor.
132
De ce spusese părintele „tînărul tău"? Tua res agitur, desigur, dar de ce tocmai avertismentul împotriva iluziilor
frumuseţii? Mă gîndesc. Dintre toţi părinţii de la Sihăstria, Paisie a fost singurul care I-a deconsiliat pe Sorin în
privinţa vocaţiei sale călugăreşti. în cele din urmă a avut dreptate: prietenul meu s-a căsătorit. De mine ce s-a
ales? Vocaţia mea nu a fost niciodată asceza. De fapt, în tot acest timp nu am făcut decît să mă împotrivesc
cuvintelor parabolei lui Nărada. Probabil că şi sfîrşitul este previzibil: părintele mi-a spus „te vei întoarce la
Dumnezeu". Am crezut însă cu disperare în sensul plin al acestui trup, care va rămîne. Elogiul iluziei nu este
eretic. De aceea, probabil, m-a sărutat. Străbătînd cărările muntelui înapoi spre Sihăstria, am mîncat mure, care
erau dulci. Am privit lumina bogată a toamnei, lichidă şi mată, ca aurul vechi. Văpăi stinse mocneau în frunze,
anunţînd muşcătura de arsură a primelor îngheţuri. Foşneau cum zbîrnîie în văzduhul încins aripile libelulei. Iar
soarele se îngropase într-un clin al cerului, ca un ochi între pleoape, cînd bucuria plăcerii atinge deja oboseala. în
tren priveam defilarea neîntreruptă a dealurilor cu o linişte înaltă şi cuprinză-tor-senină. Meletos zgomotea în
jurul meu. Cine privise norii, după măcel, cu o egală şi uimită seninătate? Revelaţiile sunt faste, conştienta nu.
Cînd iubim închidem ochii. In acelaşi fel, nu doar să-ţi accepţi viaţa, ci s-o iubeşti, este un act de curaj. Plăcerea
poate fi sporită privind trupurile care se agită, sentimentul comuniunii nu. In mod paradoxal, cuminecarea se
reculege prin retragere în străfund. La origini nu este nici eul, nici celălalt. Priveşte norii, închide ochii. Fii viu.
118. Este ciudat că te poţi mîntui negînd sălbatic chiar şi o parte măruntă a lumii. Rupt prin propria sa excepţie,
care este un risc, omul se salvează prin încăpăţînare şi fidelitate impusă.
Se ştie că Eleazar din Worms a conservat formula necesară pentru construirea unui Golem. Golem este materia
lipsită de viaţă, materia amorfă, adică omul creat prin combinaţii de litere. între altele, pentru a-l însufleţi, este
necesar ca pe fruntea Golemului să fie gravat cuvîntul
133
„emet", care înseamnă adevăr: constructorii lui ştiu că această creatură poate fi desfiinţată prin
ştergerea literei iniţiale. Viaţa dispare cînd adevărul este mutilat: într-adevăr, pe fruntea Golemului
rămîne cuvîntul „met", care înseamnă moarte.
119. Adevărul cel viu are puţine lucruri în comun cu noţiunea definită de Tarski. Adevărul trebuie să
fie un alt nume dat vieţii. Ca şi Dumnezeu, adevărul este adevărata natură a omului, care nu are o alta.
Dar, cînd e vorba de fragranţa infungibilă a vieţii, nu putem uza de concepte teocentrice. Suntem ai
absolutului tot atît cît suntem şi copii ai iluziei. Să nu uităm că iluzia este aspectul dinamic al
absolutului, şi că ea, iluzia, trebuie acceptată drept ceea ce e: iradierea divinului, singura iradiere a
Absolutului (dacă astfel de cuvinte majuscule nu te stingheresc). Să-i spunem „unica manifestare a
energiei divine", cum se obişnuieşte? Un fapt este sigur: lui Şva, T ăFv, dacă îi îndepărtăm semnul f,
care este semnul lui Shakti, al Marii Zeiţe, simbolul procreator şi cosmogonic, măyă adică, deci un
Şva astfel amputat este un Shava, ăR, un cadavru adică. Şva privit ca Shava, Brahman văduvit de
Măyă, nu înseamnă nimic, dacă privim lucrurile din perspectiva unei lumi a manifestării. Ce lume? A
mea sau a nimănui? Ştii oare că Hades înseamnă invizibil? Oricum ar fi, nu pot exprima mai bine ce sa
petrecut cu mine cînd l-am părăsit pe venerabilul părinte. Precizia nu clarifică enunţul, îl trivializează.
Ce este atunci profunzimea lui dacă, fără a fi neclaritate, precizia îl împrăştie?
120. Paisie m-a redat într-un mod uimitor acelui geniu interior pe care îl capeţi numai în acordul
incondiţionat cu tine însuţi. Cum să spun? Moi qui ne crois pas, je ne puis croire qu'a ceux qui croient. Et
cependant ne puis comprendre qu'ils croient (Montherlant, scrisoare adresată lui Philippe de Saint-Robert
cu trei săptămîni înainte de sinucidere), într-un mod imposibil de explicat, Paisie mi-a dat încuviinţarea
pentru destinul în care cu sfială mă instalasem. Căci, să te simţi scriitor după ce ai încetat să
mai crezi în valori nu este oarecum ridicol? Vine un ceas în viaţa unui
134
om cînd valeţii îşi pierd brusc importanţa. Numesc „valeţi" toate ideile false, străine sau prosteşti.
Cînd ştii ceea ce eşti, iar restul încetează să mai conteze. A fi contestat e o plăcere senină, cînd valeţii
există. Pe măsură ce singularităţile dispar, făptura se şterge, iar punctul de vedere, dimpreună cu
modelul personalităţii, abia atunci începe să conteze. Omul nu este doar sine-însuşi, el este, întîi de
toate, paradigma în numele căreia trăieşte. Ei bine, cobo-rînd de la Paisie ştiam că această paradigmă
există şi că eram deja instalat în ea.
121. Interesant este că şi după vizita la Anton Dumi-triu ceea ce aveam de făcut îmi părea la fel de
limpede, îmi amintesc o discuţie cu Sorin, după cursul de mecanică teoretică, în care trăisem înalt