ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

un tînăr novice îşi întrebă învăţătorul un lucru care îi dăduse de gîndit. Aflase că după moarte sufletul
dreptcredincios se rînduieşte firesc în faţa Domnului nostru Dumnezeul mîntuitor, şi că îşi petrece aici
toată eternitatea care i-a fost dăruită, contemplînd chipul luminos al celui adevărat. Oare toată
eternitatea sufletele să nu mai facă şi altceva decît acest lucru, e drept, de toată lauda, dar cu toate
acestea puţin cam monoton? Tînărul spusese ceea ce gîndea cu multă plecăciune şi era deja ruşinat de
îndrăzneala gîndului pe care îl simţea nechibzuit. Bătrînul învăţător nu luă însă seamă la sfiiciunea
tînărului, ci îl privi cu bunătate şi îi spuse cu glas părintesc: «Cu drept spui că sufletele şi-ar putea găsi
plicticiune în aşa lucru minunat cum e să îl vezi pe Domnul Dumnezeul nostru mîntuitor. Dar sunt şi
altele de spus, pe care le-om vorbi după ce aduci legătura de lemne, căci ziua prinde să scapete, iar
pădurea se umple noaptea de fiare, şi frigul ne va răzbi în timpul utreniei, dacă nu vom face foc. Aşa
că mergi întîi şi adună lemne, apoi ţi-oi vorbi, cum s-a fost cuvenit.» Degrabă luă tînărul traista de
lemne şi porni spre pădure. Din vreascurile risipite pe jos încropi repede legătura de lemne, şi tocmai
se gîndea să apuce de întors, cînd un glas nemaiauzit îi pătrunse-n ureche, ţintuindu-l de uimire în loc.
La început nu găsi cu privirea în jur nici o făptură care să fie
130
vrednică de aşa glas bogat. Cînd într-un timp cîntul se stinse, zări o pasăre minunat zugrăvită cu pene
de multe culori, care tocmai îşi luase uşurel zborul spre un copac nu departe de locul unde tînărul se
oprise din drum. Aici se urni el, cu teamă să nu sperie minunea, şi se adăposti ferit la rădăcina
copacului unde pasărea începu iar să aştearnă peste ierburi şi trunchiuri mierea-i de glas. Dumnezeule
milostiv, ce arătare binecuvîntată mi-ai arătat, îşi spuse fermecat tînărul, nesăturîndu-se la privit,
sorbind din ochi minunata făptură, de parcă cu privirea i-ar fi putut pipăi glasul, într-atît urechile
păreau a nu-i mai fi ajuns. Şi mereu se minuna, iar pasărea îl răsplătea din belşug cu aleasa-i însuşire
de cîntat. Ba, tot uitîndu-se la ea, şi tot ascultînd-o, cu atît găsea mai multe de admirat, iar desfătarea
ce o simţea o punea mai presus de orice plăcere. Tot astfel, din copac în copac, fermecat de cîntecul
păsării, tînărul nostru ajunse într-un tîrziu la o margine de pădure, unde minunata făptură înaripată
păru a fi intrat în pămînt. Cu grea disperare, strigînd după ea, şi spunînd rugăciuni către Domnul cel
milostiv, ca să i-o aducă. Dar pasărea asta făcu, că pieri. Atunci şi-a dat seama tînărul tău că prea
îndestul zăbovise fugind după arătări, şi că bunul Părinte aştepta în schit aprinderea focului. Observă
că tocmai începuse să cadă noaptea peste cîmp. Cu mare grabă alergă pe poteci numai de el ştiute,
căutînd a prinde timpul din urmă. Şi iată că ajunse la sihăstrie, nu după multe rătăciri, măcar că mersul
după acel cînt minunat îl dusese departe de casă. Aici observă uimit că două din chilii se dărîmaseră
între timp, deşi el le ştiuse de bună zidire. Şi parcă altele fuseseră ridicate între timp, faptă cu totul
peste măsură, despre care dădu buzna în chilia ştiută, să îl întrebe pe bătrînul învăţător. Acesta zăcea
învelit pe o laviţă scundă, cu luminare la îndemînă, şi gătit gata pentru plecarea din urmă. Tînărul
îngenunche cu obrazul în lacrimi, lepădînd în faţa sobei legătura de lemne, şi întrebă: «Ce ţi-am făcut,
părinte, de mă părăseşti neînchegat? Cum mă va pedepsi Domnul pentru supărarea ce ţi-am adus
întîrziind trei ceasuri după vreascurile de căutat!» Iar bătrînul învăţător, atît de bătrîn acum că se
îngreunase de toţi anii ce trecuseră peste el,
131
îi zîmbi cu bună căldură iubitului învăţăcel şi îi spuse: «Nu trei ceasuri ai lipsit, ci nouă ani au trecut peste mine,
să te aştept să-ţi dau mintea ce meriţi. Iată: dacă o biată făptură ce e din mîna lui Dumnezeu, Domnul nostru mîntuitor,
a putut să te ţină în vrajă atîta amar de timp, fără ca să capeţi de seamă, deşi te ştiai aşteptat pentru sluj ba
de zori, spune-mi: cum crezi că va fi la ceasul cînd îngerii vor grăbi strîngerea covorului timpului, privind prea
sfînt binecuvîntatul chip al lui Dumnezeu? Oare dacă o pasăre ţi-a trecut nouă ani ca trei ceasuri, Domnul
Dumnezeul tău, mîntuitorul, nu-ţi va petrece ca o singură clipă de nepreţuit eternitatea cu care îţi doresc să te
binecuvînte, şi pentru care, pentru tine, am să mă rog cînd mă va chema în faţa Lui?» Astfel grăi bătrînul
învăţător, şi lumina din priviri i se stinse. Iar tînărul îngriji de cele cuvenite şi nu mai crezu de atunci că
Dumnezeu e cuprins între cele de un timp cu lucrurile ce mor. Ci află că ceea ce e cu putinţă în Domnul în nici o
minte nu e."
Cînd sfîrşi părintele de vorbit, tăcerea veni iar, o vreme. Apoi îmi puse mîna pe creştet, îmi făcu crucea de trei ori
şi mă ridică de umeri, ca în îmbrăţişare, binecuvîn-tîndu-mă astfel de straniul lucru pe care îl văzuse în sine,
cînd, cu cîteva clipe înainte, mă apropiasem de dînsul îngenunchind.
116. în Carnet X, p. 32 găsesc această însemnare: „Despre acest bătrîn, ca şi despre părintele Ioil, voi scrie
cînd-va." Ceea ce am făcut, cu toată iubirea. Totuşi, trebuie să remarci că nici măcar în moarte nu suntem egali.
117. Plecînd de la părintele Paisie nu reuşeam să uit cuvintele sale „atunci şi-a dat seama tînărul tău...", care
îmi erau în mod obvios adresate. De ce? Peste ani voi regăsi acest apolog, locul tînărului novice luîndu-l popu-