ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

Pustnicia riguroasă implică două lucruri: despărţirea de uzul limbajului şi renunţarea la sacramente. Or, acest
fapt — eu nu îl înţeleg. Nota fran-ciscană din hrănitul prin păsări este doar aparentă, căci Francisc forma
sensibilităţi, înainte de a distruge trupuri. Există de altfel o înaltă preţuire dată sufletului senzitiv (şi chiar celui
apetitiv) în franciscanism, reflectată în relatarea întîlnirii Sfîntului cu Sf. Clara, în Biserica Santa Măria degli
Angeli, care lumina dinlăuntru în timpul convorbirii lor. Tema luminii este prezentă şi în cazul
127
cuvioasei, şi anume la moartea ei, cînd cadavrul Teodorei a început să răspîndească lumină. Ce să spun? în
definitiv trupul mort al lui Zosima răspîndea o duhoare de iad. Pe de altă parte, creştinismul „meu" îl priveşte cu
extremă neîncredere pe Ferrapont. Căci revelaţia creştină nu este în fond altceva decît bunăvestirea că Dumnezeu
ne iubeşte şi, de aceea, nu vom muri.
113. Exemplul Cuvioasei Teodora mi-a indicat precis ce anume nu voi putea niciodată fi. Nu sunt desigur
calificat să vorbesc despre zădărnicia mortificării extreme. Dar, după cum Nietzsche nu putea crede decît într-un
zeu care dansează, nici eu nu cred în valoarea mîntuirilor incapabile să aducă bucuria. Deasupra seninătăţii stoice
stă criteriul suprem al adevărului, care este: a fi fericit. Desigur că ceea ce credem exprimă într-un mod obsesiv
ceea ce suntem. Mai ştiu că orice vocaţie exprimă o sumă adesea stînjenitoare de neputinţe. Există totuşi cîteva
principii de la care nu pot deroga: 1) există în om mai multe lucruri de preţuit decît de dispreţuit; 2) adevăratele
cauze nu pot fi aflate căutînd cu privirea în jos, ci ridicînd ochii în sus; 3) nu virtutea produce fericire, ci fericirea
face posibilă viaţa virtuoasă; 4) lanţul răului nu este tăiat prin retaliere, ci prin morala „celuilalt obraz"; 5) nu
există nici o cale de a deveni mai bun dacă nu ai reuşit în prealabil să devii mai fericit; 6) fericirea constă în acea
stare pentru care a fi fericit nu mai prezintă nici o alternativă.
Lista aceasta poate fi oricînd înmulţită, cu un folos schimbător. Ca întotdeauna, important nu este discursul
(polymathia lui Heraclit), ci starea care face posibilă depăşirea lui ca trăire, în sensul a ceea ce îl transcende.
Probabil ignorăm mulţi dintre noi că a vorbi relevă dintr-un apolog neîncheiat. Cuvintele trimit la obiecte dintr-o
perspectivă care nu este a lor. Ceea ce transcende într-un limbaj limbajul este chiar faptul că îl vorbim. Suntem
cuvinte sau fragmente de frază dintr-un discurs pentru care nu suntem obiect, ci aluzii. Nu ştim nici cine
vorbeşte, nici despre ce. în totul suntem asemeni acelui scorpion din Coran strivit de roata unui car care străbate
din întîmplare drumul; ce ştie oare cel strivit despre gîndurile celui care mînă carul?
128
Decizia cuvioasei Teodora îmi scapă. Desigur că nici o viaţă nu este falsă, de vreme ce este trăită. Poate fi totuşi
fals temeiul care se adevereşte ca existenţă? Buddha a refuzat în cele din urmă iluziile ascezei pentru că, deşi
tapas acumulate de asceţi sunt reale, puterea lui a fi sfînt nu transcende ciclul interminabil al retalierii karmei.
După ce expune tehnicile yoga, Patanjali face observaţia resemnată că tot acest aparat nu face decît să se
substituie, bastard şi rebarbativ, aşteptării clipei care ar putea aduce graţia...
114:. Despre acest lucru ne-a vorbit bunul părinte Pai-sie. De la Peştera cuvioasei se ajunge în scurt timp la Biserica
dintr-un lemn, cioplită de un călugăr singuratic la 1763, iar apoi se coboară puţin la schiturile din stîncă de la
Sihla. A doua chilie este a părintelui. Pe jumătate orb, la cei 84 de ani ai săi (în 1980), Paisie e ceea ce se cheamă
un om spiritualmente şi afectiv viu. E hîtru ca un bătrîn ţăran şi practică o asprime plină de toleranţă. Sau ar fi
poate mai nimerit să spun despre el ceea ce s-a afirmat despre Goethe, că e tolerant, dar lipsit de blîndeţe? Nu
prea ştiu: un portret intră în multe rame; tot ce i se potriveşte pare a i se fi potrivit dinainte. Paisie e insesizabil
prin interogaţia strînsă şi provocatoare aruncată morţii şi care nu sunt sigur dacă îl unea cu viaţa. Vorbindu-ne,
eram frapat de faptul că privea constant peste umărul nostru, cu atîta insistenţă, încît erai tentat să te uiţi înapoi.
Interlocutorul secret al bătrînului, care îşi aştepta sfîrşitul, era insondabilul morţii, pe care o vedea în spatele
trecătoarelor noastre făpturi şi, desigur, şi la rădăcina deja pieritei sale vederi. Cu Dumnezeu trăieşti: de murit,
mori însă singur, cum te naşti. La 84 de ani, neliniştea provoacă credinţa, chiar dacă nu o înlătură. Superioritatea
lui Paisie asupra lui Cleopa aici stătea, în asumarea acestei umanităţi universale care este ameninţată în moarte
nu de dispariţia lui Dumnezeu, ci de indiferenţa acestuia. Moartea este ocolită de ritual, pentru că o presupune în
mod constant pe a celui de care atîrnă desfiinţarea ei. într-un sens profund, vreau să spun profund creştin,
părintele se simţea acum singur. Căci această încredinţare permanentă, care este viaţa de credinţă, are nevoie
acum, în sfîrşit, de
129
un termen final, faţă de care de fapt s-a construit şi care se refuză deja certitudinii, pentru că modifică
termenii în care problema e pusă. Rugăciunea unui muribund nu este identică cu peroraţia unui
predicator bine hrănit şi alegru. Această decenţă ultimă, terebrantă şi sfîşietoare, Paisie o împărtăşea în
1980 cu tatăl meu, care a murit în 1985.
115. Am îngenuncheat în faţa părintelui, spontan, cerîndu-i binecuvîntarea (nu am îngenuncheat
niciodată în faţa părintelui Cleopa!). M-a adăpostit sub anteriul său, mîngîindu-mi creştetul. Apoi a
tăcut. Am stat astfel multe minute în şir, aşteptînd ceva ce întîrzia să se producă. în sfîrşit părintele
începu să vorbească. Nu era o binecuvîn-tare obişnuită, ci o poveste spusă cu toată odihna fără capăt a
celui pentru care clipele nu mai sunt nelipsite de sfîrşit. Iată ce mi-a spus: „într-o sihăstrie îndepărtată,