ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

pur şi transparent al prezenţei bunului părinte Ioil.
Cleopa era un monah de o cu totul altă factură. Trebuie să spun din capul locului că, în ciuda veneraţiei puţintel
tîmpe care îl înconjura, mi l-am simţit din prima clipă egal. Dacă eu eram un histrion în cultură, Cleopa era un
histrion în cultura monahal-religioasă, în care era redutabil de erudit. Ca şi Iorga, cu care de altfel semăna şi
fizic, era incontrolabil în privinţa citatelor. Cita mereu, din cărţi incredibil de obscure şi care erau, majoritatea,
manuscrise de nimeni citite, îngropate sub praful din bibliotecile mînăstirilor. Din lucrările de nimeni citite,
Cleopa citise totul. Două amănunte sunt sugestive pentru reliefarea tipului său de personalitate: 1) toţi monahii
din mînăstire aveau în chiliile lor fotografii de ale părintelui Cleopa, agăţate în perete în rînd cu icoanele cărora li
se închinau mereu; singur Cleopa nu avea în chilia sa decît icoane, în ciuda veneraţiei pe care o manifesta pentru
părintele Pai-sie, duhovnicul său, şi a cărui fotografie nu o avea; trebuie adăugat că părintele Cleopa cunoştea
acest cult iconic, şi că îl tolera încurajator; 2) într-una din dimineţi, ţinuse la înmormîntarea unui arhimandrit o
oraţie funebră închinată celor ce se petrec sufletului în primele 40 de zile de după moarte; referinţele sale nu erau
din Bardo Todol, ci dintr-un manuscris aflat, de la începutul secolului al XlX-lea, la mînăstirea Neamţ, Poarta
Pecetluită; seara, cum se formase obiceiul, în chilia părintelui era pelerinaj (avea şi un călugăr secretar, foarte
devotat hagiografiei cleopie-ne); întrebat de un medic din Bucureşti despre ce vorbise dimineaţa la
înmormîntare, şi aflînd, acesta şi-a manifestat regretul că nu înregistrase pe casetă cuvîntarea; am rămas stupefiat
să îl aud pe Cleopa spunînd că, dacă aduce acum casetofonul, îi repetă discursul cuvînt cu cuvînt, pentru
imprimare.
Deşi nutrit cu cărţi scrise (în special manuscrise), geniul lui Cleopa era esenţial oral. înzestrat cu o memorie
prodigioasă şi foarte exactă în privinţa amănuntului, totul în el slujea unei faconde deloc umile, chiar dacă în
esenţa ei perfect creştină. Volubil, extrem de modern-inteligent,
125
subtil, expansiv, imperial, scrutător şi lipsit de naivitate sufletească pînă la impudoare, dominator şi înfricoşător,
crezînd pînă la fanatism în vigoarea a ceea ce numea el creştinism, părintele Cleopa era contrariul unui epigon.
Dacă Ioil exemplifica calea regulilor monastice, Cleopa întrupa acea sfinţenie agresivă şi dominator-brutală a
primilor părinţi din pustia Tebaidei. Avvă în toată puterea cuvîntului, orgolios şi cu siguranţă înfricoşat de Dumnezeu
şi de el însuşi în timpul rugăciunii (dar nu în faţa altora!), Cleopa dădea smereniei o interpretare foarte
personală, şi deloc caducă. Sensul credinţei sale era impe-rium-ul, theologia gloriae. El nu doar cunoştea
oamenii, îi stăpînea: iar înstăpînirile sale erau întotdeauna strivitoare. Cleopa te îngenunchea prin el şi avea
umilinţa ironică de a te aduce în faţa altarului spunînd că te-a îngenuncheat Dumnezeu. Totul în el era grandios:
de aceea, ceea ce în-spăimînta la el era lipsa de găunoşenie. Cleopa era măreţ şi era plin. Spiritele debile au
acreditat ponciful că măreţul este o supradimensionare a formei în dauna conţinutului, în cazul naturilor
puternice, ca şi al barocului, acest lucru este obvios fals. Montherlant spunea că dans la grandeur ii y ala pompe,
mais ii y a aussi la severite. Această severitate virilă îi conferea lui Cleopa dreptul de a sta alături de Bossuet în
exclamaţia: doctrine de l'Evangile, aue tu es severe!
111. Despre viaţa propriu-zis religioasă a părintelui Cleopa nu pot să afirm nimic. Cu siguranţă că resorturile
mistice ale personalităţii sale îmi scapă, şi pe bună dreptate, datorită inculturii mele duhovniceşti. Părintele
copilărise pe coclauri şi avusese, ca tînăr, o experienţă naturală a rugăciunii inimii, pe care a reînviat-o în
aşezămîntul său monastic. Alături de faconda iorghistă a personalităţii sale, rămîne faptul de necontestat că
reputaţia sa era deja fermă la Muntele Athos, şi că cei care îl căutau în scop tehnic o făceau pentru a deprinde o
rugăciune a inimii de calitate, în Moldova de Sus, Cleopa era maestrul necontestat al tradiţiei isihaste.
Asperităţile de temperament, mă gîndesc uneori, erau probabil congenere rudităţii celuilalt mare isihast din
Bizanţ, Grigorie Palamas, al cărui comerţ sufletesc cu semenii nu poseda, cum se ştie, dulceaţă.
126
112. Al treilea om remarcabil al acelui ţinut era părintele Paisie, de aşezămînt din Sihla. Am urcat spre el trimişi
de Cleopa. Fusesem avertizaţi că e sătul de curioşi şi că are obiceiul să îi repeadă pe nechemaţi ori pe indiscreţi,
în drum ne-am abătut pe la peştera şi fîntîna cuvioasei Teodora, trăitoare în aceste locuri prin secolul al XVII-lea.
Fîntîna este un fel de covată în vîrful unei stînci, în care se aduna apa de ploaie. Cuvioasa se căţăra pe un drum
care cerea multă abilitate şi de aici, se spune, obişnuia să bea apă. Mă rog, excentricitatea e unul din semnele
sfinţeniei. Aminteşte-ţi că Sf. Francisc îşi trimitea ucenicii să facă penitenţă străbătînd oraşul în pielea goală. în
schimb peştera transcende înţelegerea mea şi este direct înspăimîntătoare: o tăietură oblică între două stînci,
îngustă, apoi puţin rotunjită spre capăt. Cîteva paie umede aruncate pe o stîncă netezită de un trup exaltat
închipuiau patul cuvioasei. Sunt greu de sugerat surpriza şi oroarea pe care le-au produs asupra mea
împrejurările acelei vieţi ascetice. Nu ştiu dacă într-un astfel de mod umanul este transgresat în favoarea naturii
angelice, ceea ce ştiu însă, şi anume în chip imperativ, este că o astfel de depăşire a limitelor vieţii este pentru
convingerile mele lipsită de consecinţe. Oroarea faţă de acel aşezămînt „de pietate" nu m-a părăsit nici azi. Pot
înţelege sfinţenia care trece prin Fioretti sau aceea care o împinge ps Sf. Tereza de Avila să scrie Calea spre
desăvîrşire. Dacă însă imaginea corectă a Patericului este reprezentată de condiţiile vieţii cuvioasei, atunci
recunosc că esenţialul spiritual al asceticii creştine îmi scapă. Cuvioasa a trăit ca pustnică şi era hrănită de păsări.