ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

Biblia, carte atît de nebăgată în seamă altminteri. Trebuie să te străduieşti mult pentru a culege puţin. Deşi e
strălucitor, adevărul nu e neobişnuit. Nimic din Rembrandt în Anton Dumitriu: lumina sa avea claritatea netedă a
luminii de reînviere din icoanele lucrate cu aur ale bizantinilor.
109. Peste trei ani aveam să mai fac împreună cu Sorin Apan o călătorie iniţiatică, ultima. De astă dată scopul
declarat al ascensiunii noastre era chiar Bizanţul. Urcam spre Sihăstria într-o dimineaţă clară şi rece de
septembrie a anului 1980, străbătînd cu pasul ţara veche şi întemeiată a Moldovei de Sus. Frumuseţea de vin
vechi şi de lumină blîndă-ostenită a acelor locuri este greu de exprimat într-un fel care să nu îi falsifice
fragranţa. Cehov spunea că la om totul trebuie să fie frumos, hainele şi obrazul, purtarea şi sufletul. Această
vorbă se potriveşte Moldovei de Sus, unde totul e frumos şi demn, de la straie şi pînă la inimă. Primul contact cu
mînăstirea Sihăstria a fost rece şi abstract: totul se conforma unei asceze rutinate şi puţintel timorate. Am ajuns
acolo la ora 6 dimineaţa. După 9, soarele toamnei a învins presimţirile aspre ale iernii, atît de prezentă după
alungarea nopţii, şi dulceaţa neînchinată a acestui cel mai regal anotimp şi-a revărsat mierea cald-au-rie peste
pajiştile încă verzi şi în cupele feminin deschise spre cer ale dealurilor Moldovei. In cutele şi pe coasta acestora,
măicuţele de la Agapia roiau ca albinele, puncte albe şi negre, în căutarea materiilor din care vor distila, harnice,
dulceţurile pentru iarnă. O linişte înaltă şi pură
122
se ridica din ierburile viu colorate de petalele pestriţe ale florilor toamnei. Nu era simpla natură în acel calm,
cum nu era resemnare şi nici spiritualitate trufaşă, ci o familiară şi blîndă împăcare cu rosturile adînci ale firii,
cărora nici transcendenţa nu le fusese impusă prin ideile-forţă, nici imanenţa nu le fusese smulsă prin bănuitoare
refuzuri. Cîrteala şi lipsa de măsură erau firesc eliminate de lecţia acelei frumuseţi care nu convingea prin trufie
şi care cu toate acestea nu era nici o clipă neutră. Coborînd de la Sihla, unde văzusem pe părintele Paisie, mă
întrebam care este secretul acestei puteri care cucereşte prin farmec, supunere şi căldură, şi nu prin constrîngerile
unei spiritualităţi care a devenit eficientă prin posesia mijloacelor de forţă? Dacă în ascetica occidentală admiram
constrînge-rea care naşte, prin spiritualitate, libertatea cea mai vastă cu putinţă, aici eram confruntat cu o
spiritualitate a lui laissez-faire, şi care nu era cîtuşi de puţin indolentă. îmi era uşor să înţeleg că morala se face
cu şuturi în fund; dificil era să pricep insesizabila forţă care nu trăieşte din exerciţiul propriilor violenţe. Ceea ce
o manifesta era vizibil, şi anume de o prezenţă puţin comună. Două lucruri trebuie notate: acea prezenţă
copleşitoare nu strivea şi nu constrîngea, convingea fără să seducă, şi cucerea fără să te răpească; în al doilea
rînd, ea nu putea fi arătată: epifania ei nu era legată de un obiect, ci de o anumită stare a lumii. Am înţeles atunci
că nu doar umanitatea reprezintă un mod de a fi specific în univers, ci însăşi natura participă la o stare de a fi a
lumii aparte, care este sacralitatea ei. în Moldova de Sus oamenii sunt sfinţiţi nu numai de bunătatea lor, ci şi de
frumuseţea terebrantă a acelor locuri. Poate că e exagerat să spun că acea Bucovină era Paradisul Terestru: este
în schimb de neocolit adevărul că pămîntul din Paradis participă la o stare de sfinţenie care nu este proprie
pămîntului terren. Am priceput atunci că sfinţenia este un mod de a fi dans le vrai, că adevărul nu este o operaţie
intelectuală, ci un mod de a fi, că a trăi în adevăr înseamnă a trăi cu adevărat.
110. Venisem la Sihăstria să văd pe viu un tip de spiritualitate despre care Sorin îmi vorbise cu patos stin-
123
gheritor. Lectura Filocaliilor este insuficientă, mi s-a spus. Am mers deci la Muntele Athos românesc cu
sentimentul, întreţinut şi de Sorin, că aici voi regăsi Bizanţul creştin-ortodox. Or, nici vorbă de aşa ceva. Singura
sfinţenie indiscutabilă de aici era aceea a locurilor, despre care deja am vorbit. Desigur că oamenii nu sunt
neglijabili în acest mod de a fi sfînt al unui ţinut, dar sfinţenia lor specifică relevă din alte resorturi decît
sacralitatea creştin-naturală. La Sihăstria existau în 1980 doi oameni remarcabili: părintele Ioil şi părintele
Cleopa. Primul era deja foarte bătrîn cînd l-am cunoscut. Acum a trecut deja de patru ani în lumea pe care a
meritat-o prin sfinţenie. Ioil reunea o rîvnă monastică curată cu o incapacitate transparentă de a gîndi raţional.
Sentimentul că părintele regresase la vîrsta copilăriei nu era cel din urmă care te încerca, vă-zîndu-l. Virtutea sa
cardinală era curăţenia morală. Sunt tentat să cred că marele său păcat a fost lipsa de inteligenţă. Ioil realizase
perfect o desăvîrşire de epigon: inapt să înţeleagă curajul intelectual şi neliniştea inimii, el era perfect asemănător
călugărilor cărora nu li se poate reproşa nimic privitor la nerespectarea regulilor. Nu eu îl voi judeca pe acest
venerabil bătrîn, care îşi bucura anii vechi de zile cu poezioare ridicole, săltate de o metrică degradată, care
exaltau în apologuri puerile virtuţi la fel de simpliste. Lumina sa era însă indiscutabilă: ea strălucea încă de la
primul contact. în ciuda a tot ceea ce spunea, şi care nu reuşea să te întristeze, în ciuda inocenţei des-curajante,
sfinţenia sa se manifesta la nivelul nemijlocit al prezenţei fizice: purifica trupul interlocutorului prin simplă
atingere. Nu greşesc cînd spun că ceea ce este inextricabil complicat într-un suflet omenesc devenea clar şi
omologabil regulilor simple de care uza bătrînul, în prezenţa lui. Să ne înţelegem bine, orice personalitate trebuie
judecată în raport cu criteriile care îi fac gloria. Or, Ioil era perfect în raport cu tipul său de desăvîrşire care,
acesta, era banal. Oamenii pot împărtăşi idei banale, dar oamenii care le trăiesc cu carnea lor nu sunt niciodată
banali. în plus, perfecţiunea lui Ioil respecta regula verificării: era eficientă. Pr.°umatologia sa transforma haosul
intemperat al celui chestionat în şiruri simple de virtuţi şi păcate care
124
realmente existau ca atare sub puterea influenţei sale. Astfel abia, ele puteau fi tratate, şi răul convertit în aurul