ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

mijloacelor sale, ci mai degrabă din propria sa charismă. Valoarea unei doctrine stă în puterea personalităţii care
o susţine. în acest sens: cuvintele sunt ordonate de o lumină care nu este exprimată de ele, dar pe care
succesiunea lor o arată. Autoritatea lui Noica stă în această prezenţă continuă din spatele textului. Enigma care
conferă adevăr unei filozofii (căci este evident neex-perimentabilă) este aceeaşi cu cea care transformă viaţa în
destin. Fiecare afirmaţie în parte este o conjectură lipsită de valoare; ansamblul însă nu mai e contingent. Goethe
este în fiecare dintre lucrările lui; totuşi goetheitatea stă în ansamblul operei, astfel încît e o dovadă de vulgaritate
estetică să spui că este mai mult Goethe în Faust II decît în bijuteria numită Hermann şi Dorothea. Adevărul
unei vieţi nu rezultă din adevărul nici unuia din momentele ei, care sunt mai toate false ori eronate. Poate de
aceea este adevărată orice filozofie autentică: pentru că nici o viaţă nu poate fi falsă, or, forma vieţii pare să se
identifice cu forma filozofiei.
106. Motivul pentru care am ţinut să îl cunosc personal pe Anton Dumitriu a fost tocmai sentimentul că el reuşise
a da un răspuns nerăbdării mele. Prestigiul cultural pe care îl argumentau cărţile sale era enorm: prin el logica
mi-a devenit familiară (ca disciplină demnă de interes), iar Aristotel lizibil. Vreau să spun că mi-a oferit o grilă
de lectură capabilă să deceleze în Aristotel semne ale unei semnificaţii care deborda simpla instrucţie culturală.
în prefaţa la Philosophia mimbilis, Dumitriu vorbeşte de o
117
„putere mai mare" a omului care a fost uitată şi care supravieţuieşte, fragmentar, în operele păstrate ale
gînditorilor greci, „putere" care nu mai este înţeleasă întrucît a fost constant tradusă prin intermediul unei
mentalităţi, a noastră, care o ignora în întregime. într-un mod pur idio-sincratic, el lega cultura megalitică de
această putere. în fapt Dumitriu vorbeşte de un alt subiect. Demersul său teoretic este senzaţional de simplu. El
porneşte de la întrebarea „ce spun cu adevărat cuvintele?", iar răspunsul pe care îl dă are prin ce pune în
încurcătură, întrucît e elementar: cuvintele spun ceea ce spun, adică nu se arată decît pe ele: sensul lor este
literal. Ca să înţelegem pe Aristotel trebuie să vedem mai întîi ce înţeles au cuvintele pe care le foloseşte. Este
motivul pentru care Anton Dumitriu cercetează întîi de toate potenţialul istoric de care sunt subîntinse cuvintele.
O mentalitate se exprimă prin sensul pe care îl imprimă cuvintelor, de aceea rămîne pentru totdeauna gravată în
haloul de umbră care constituie istoria unui cuvînt. Făcînd arheologia limbii, transformi simpla geologie
lingvistică în schiţa unei antropologii efective. Cu o condiţie: cuvintele nu trebuie interpretate simbolic (caz
banal: un sens din afară forţează un înţeles considerat interimar), ci literal. Dacă esenţa era denumită cu un
cuvînt care însemna vedere, asta înseamnă că esenţa putea fi în acea vreme sesizată direct, ca într-o vedere
directă şi nemijlocită. Trebuie să credem ceea ce pare de necrezut. Acesta este simplul. Anton Dumitriu a fost
astfel condus la ideea că subiectul este mutabil. în bună logică, această poziţie decurge imediat din acceptarea
premisei: grecii nu trebuie interpretaţi pentru a le afla înţelesul, ci înţelesul stă în a-i crede că spun exact ceea ce
spun. Vorba lui Thales că zeii sunt peste tot nu este o metaforă, ci o descriere. Thales oferă o descriere adecvată a
ceea ce mai era încă lumea pe vremea lui.
107. Am ajuns la Anton Dumitriu neanunţaţi. Ne-a deschis o doamnă nu tînără, dar gracilă, cu subţirimi feminine
şi foarte distinsă, în care am ghicit-o imediat pe soţia celui căruia în închisoare i se spunea Domnul Ministru. Neam
recomandat ca fiind studenţi doritori a avea
118
o convorbire cu Dl Profesor. Inopinatul vizitei a contrariat-o, iar Anton Dumitriu a fost la început reticent. I-am
declarat că suntem studenţi în fizică şi că am dori elucidări care ţin de filozofia pe care a dezvoltat-o în unele din
textele lui. Asta îl uimea, că studiul său Philosophia mirabilis trezise interes în rîndul tinerilor. Ne-a chestionat
ce anume citisem din filozofie şi dacă pricepusem ceva din sensul epistemologic al fizicii moderne. Rezultatul
fiind satisfăcător, Anton Dumitriu a devenit mai cald, dăruindu-ne cu zîmbetul său poznaş de copil îmbătrînit
peste noapte. Conversaţia sa era foarte riguroasă, aproape pedantă. Practica un stil al dezvăluirii: introducea
înţelesurile întotdeauna la urmă, observînd o epică de apolog. Ne-a vorbit mult, fără să îl numească, despre
creştinism, pre-zentîndu-l ca pe o înţelepciune globală, atemporală. Ne-a sfătuit să citim cu metodă şi să
dezbatem critic tot ce pare a fi lipsit de adevăr (fără să ofere însă un criteriu al adevărului).
Motivul pentru care relatez această întîlnire este următorul: la plecare am coborît pe o scară îngustă, în spirală.
Păşeam înaintea lui, puţin întorşi spre spate, din politeţe. Tocmai îl chestionasem despre micul text publicat de
curînd în Contemporanul, intitulat „Terra mirabilis". Pe măsură ce coboram treptele, vocea lui se stingea, de
parcă ar fi rămas sus. Un mister care nu aparţinea întunericului şi care izvora din cutele gurii îi lumina figura.
Din spirala scărilor lumina se retrăgea o dată cu ziua. Sunt sigur că lumina de pe chipul lui Anton Dumitriu nu
era datorată mijloacelor fizice de iluminare. îndeobşte lumina nu se vede, vedem lucrurile care o reflectă. Chipul
copilăros al lui Anton Dumitriu era inundat de o lumină care era datorată în mod evident bucuriei gîndirii.
Realiza oare în chip educativ, în faţa noastră, o experienţă a intelectului ecstatic? îl vedeam de jos în sus. Decît
un halou amestecat cu întunericul, şi disputat tenebrelor, de tip rembrandtian, chipul său vădea mai degrabă o
aură bizantină. Impresia nu era de sfînt, ci de hieratic. Misterul buzelor sale se transforma în iniţiere a ochilor,
căci privirea lui Anton Dumitriu expunea limpede în faţa noastră imaginea de a cărei viziune era în chip obvios