ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

14
îşi are adică încheierea într-un număr finit de exemplare. Pentru mine viaţa trebuia să aibă un sens, şi anume
sensul unei povestiri. Ceea ce nu putea fi povestit nu putea avea înţeles. înţelesul era dat de cuvinte şi de faptul
că imaginile se sfîrşeau. Dar cuvintele nu aveau sens luate individual, pentru că nu ştiam citi şi pentru că oricum
nu posedam limba franceză. Singurul lor sens era global, şi el rezulta din rezumatele pe care mi le făcea tata.
Cuvintele însemnau, în cele din urmă, imaginile care se succedă. Că nu le puteam citi eu însumi era o frustrare.
De aceea însoţeam incontinent orice faptă cu reprezentarea ei în cu-vînt. Convers, ceea ce nu puteam transcrie
reprezentam în succesiuni de povestire, pe care le transpuneam în fapt. Pe scurt, îmi plăcea să imaginez pentru că
îmi plăcea şi mai mult să povestesc.
5. Povesteam neîntîmplări, desigur. De unde le luam? Instinctul falsificării este solidar cu personalitatea. Nu
aveam reputaţia unui copil mincinos, dar ştiu că îmi mistificam dezinvolt părinţii. Ştiam să imaginez lumi
posibile pentru că eram familiar cu imaginile alternative la lumea în care trăiam. Cuvintele însă de unde veneau?
Incapacitatea de a înţelege un scris a creat sforţarea de a îi substitui orice altceva, care să fie rostit. Privind viaţa
cu ochii, vezi că ea nu are nici graniţe, nici sfîrşit. Cuvintele însă secţionează şi creează încheieri fireşti. Orice
propoziţie concluzionează ceva, astfel că orice cuvînt de fapt judecă ceea ce numeşte. Spre deosebire de văz,
cuvintele se încheie pentru a putea continua. Imaginea mea citind, de la şase ani, este falsă numai în chip aparent.
M-am născut într-o lume care în mod miraculos se lăsa povestită. Apoi lucrurile se amestecă într-un vîrtej năruit
şi nu mai ţin minte nimic pînă în jurul vîrstei de doisprezece ani.
6. Revista Pif are un sens aparte în destinul meu intelectual. Datorită ei am deprins repede limba franceză, şi de
timpuriu. Primul exerciţiu literar de care îmi amintesc este indirect, ca mai toate experienţele mele, şi este legat
de un personaj al acestei reviste, Gai-Luron. Veselul chefliu avea un facies mereu egal cu sine, o privire apoasă
15
şi placidă, o gură împleticită, ca la buldogi, în schimb era animat de o mare inteligenţă verbală. Era iscusit în
calambururi şi subtilităţi, hîtru-resemnat în faţa adversităţilor şi practica o astuţie care uneori exploata
sentimentul absurdului. Inteligenţa unora dintre aceste fabule vesele m-a incitat să le compun un pandant în
versuri cu rimă împerecheată. Cu un talent superior, aş fi făcut în acea epocă, în principiu, operă de fabulist, cu
un sentiment al fabulei care friza poanta absurdă. Nu pot aprecia calitatea acelor produceri, căci s-au pierdut
toate. Reţin de aici două lucruri: 1) sensibilitatea faţă de apolog şi 2) emulaţia care rezulta din admiraţia
incondiţionată pe care o aveam faţă de inteligenţă. E instructiv să mă gîndesc că predilecţia pentru literatura
sapienţială, la mine, este geamănă înclinaţiei pe care am avut-o pentru Gai-Luron (sau Le concom-bre masque,
cu picanteie-i calambururi grafice sau de sens; destinul operează selecţii încă din „faşă": de ce n-am fost atras de
Arthur-fantoma sau de Placid et Muzo?). Şi că înclinaţia pentru gagul inteligent din benzile desenate este în fond
de aceeaşi natură cu interesul pasionat pentru proza lui Voltaire, la ;are mă fascinează amenitatea lipsită de milă a
unui instrument care, fiind iniţial inteligenţa, sfîrşeşte, datorită excesului, prin a fi altceva decît ea.
7. Originile sunt greu de scuzat. în chip stînjenitor, am deprins gustul pentru inteligenţă din produceri de mîna a
doua. El nu este mai puţin pur şi imperios în mine azi, pentru că a fost postiş iniţial. L-am auzit o dată pe Noica
spunînd că o carte bună se scrie cu un pix ieftin. în orice caz o viaţă realizată se duce cu intenţii modeste. Iar
fiecare începe cu ce are la îndemînă. Or, sursele originare, orice ar crede un anume învăţămînt german de strictă
obser-vanţă, nu sunt niciodată la îndemînă. Mîna pentru originar ţi-o faci numai conştient, adică după ce în
prealabil ai dobîndit deja o idee, prin care poţi să te deschizi întemeierii din adînc. La 1860 îl deprindeai pe
Empedocle prin Holderlin, iar la 1900 prin Nietzsche. Altfel nu se putea. Pentru un contemporan, este
prezumţios să afirmi că poţi avea un acces bun la presocratici fără a-i fi luat la cunoştinţă prin Heidegger,
indiferent ce poziţie ai faţă de aces-
16
ta din urmă. Este un truism că descoperim clasicii prin moderni, şi niciodată invers. Autorii Antichităţii sunt descoperiţi
prin traduceri şi sunt ulterior aprofundaţi, unii dintre ei, în original. Şi Kant s-a iniţiat în scrisul filozofiei
prin Wolff, iar Augustin l-a cunoscut pe Platon numai prin traduceri. Fără muzica lui Wagner, greci ta tea lui
Nietzsche, în ciuda filologiei sale, ar fi fost mult mai incompletă. Locul ideilor e în căutarea care le suscită şi ele
trăiesc acolo unde reuşeşti să le descoperi.
8. De aceea originaritatea unui mesaj comportă discuţii deceptive. Un răspuns tranşant nu este mai niciodată
adecvat. Primele imbolduri vin de la copii. Justificarea pe care Platon o dă frumosului, ca fiind ceea ce
declanşează o sete ascensională fără saţ, îmi pare întemeiată. Orice experienţă cu sens, chiar „degradată", îşi
trădează anagogia. Copia nu devine niciodată model, dar îl intercesează. Că ideea se distribuie fără să se împartă
e un fapt care nu poate fi anulat. Motivul pare a sta în preeminenţa formei asupra conţinutului. Totul în viaţa
noastră este organizat de nişte structuri cu acţiune imanentă. Pe de altă parte, orice am face suntem integraţi unor
tipare „de sus". Cînd optam pentru calambururile Castravetelui mascat păream a da glas doar unei înclinaţii
personale. Profilul acestei opţiuni subsuma însă, în viitor, ataşamentul pentru inteligenţa ludică din Paludes,
fascinaţia faţă de raţionamentul contorsionat de tip asertoric al lui Malraux din Omul precar şi literatura şi
consimţămîntul încîntat la stilul ironiei lui Voltaire. Desigur, această serie nu conţine numai aceşti termeni,
important este însă că adăugarea lor se face după o structură a posteriori evidentă, care este însă greu defi-nibilă