ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

lizat fără o prealabilă mutaţie în rafinarea sensibilităţii. Să vorbeşti la nesfîrşit despre ceea ce ai gîndit este van şi
înşelător. Căci din inteligenţă nu rămîne altceva decît tot inima care a fost îndrăgostită. Nu trebuie să uiţi faptul
că adolescentul care se exersa în inteligenţă nu a încetat nici o clipă să scrie poezii şi că secretul calităţii sale
stătea în a fi poet. Cînd nu crezi în miracole ai de obicei despre miracol o concepţie contorsionată: crezi că
miracolul este ceea ce nu se întîmplă. Or, propriul miracolului este prezenţa. Nu cred că mă simţeam instalat în
viaţa mea, pe atunci, ca într-un continuu miracol, cum cred azi. Singurul meu contact cu prezenţa lumii era faptul
că uneori simţeam irepresibil dorinţa de a mă ruga scriind. Nu ştiam să mă rog altfel, şi atunci scriam poezii. în
măsura în care mă identificam cu conştiinţa valorică, desigur că doream să ating un anumit prag al valorii. Nu aş
fi acceptat fără durere conştiinţa propriei mele nulităţi literare. Şi totuşi: poezia are atît de puţin a face cu
recunoaşterea ei!
A realiza forma poeziei înseamnă a te transforma în zeu. Starea în care poezia este zămislită este o chemare şi
creează un receptacol: acele forţe ale lumii care vieţuiesc poetic sunt invitate în templul care oficiază aducerea
zeului la prezenţă. Cel care asistă la darul poeziei, numit îndeobşte poet, abia dacă este demn de a fi numit preot,
în templul al cărui trup şi suflet slujeşte. Este o copleşitoare mîndrie a primi numele de poet. Nu ştiu dacă ceea ce
spun este o experienţă generală a actului poetic, valabilă şi pentru alţi poeţi. Eu sunt poet în virtutea acestei
alegeri: am fost ales să primesc prezenţa zeului în mine, atunci cînd zeul binevoieşte. Probabil că orice poet află
la un moment dat că el nu face niciodată poezie, şi că tot ceea ce se întîmplă să fie este făcut de ea. Poezia este o
liturghie, iar a fi poet este un sacerdoţiu, de care suntem nevrednici toţi.
Am spus că este o mîndrie a primi numele de poet. Sunt două numiri, şi o singură consacrare. Consacrarea stă în
alegerea trupului tău ca lăcaş de templu; şi aceasta este prima numire. Cealaltă numire, prin care un om primeşte
numele de poet, este a oamenilor şi aparţine conştiinţei valorice. Ce este realiter un poet mare? Un singur
109
lucru: cel care a consubstanţiat cu divinul. Se pot face consideraţii lucide (şi utile) asupra valorii expresiei, dar
adevărul este unul: sensul poeziei nu poate diferi de esenţa omenescului, care este realizarea divinului. Omul este
ceea ce îl transcende sau este nimic.
100. Nu m-aş fi putut salva din anonimatul excepţiei dacă nu aş fi cunoscut poezia. Aveam toate premisele să
devin ceea ce se poate numi „un om situat". Cariera e uşor de dobîndit, pentru cine o refuză. Problema nu era să
devin ceva, adică un obiect, un mod de funcţionare, ci să merg la capătul înzestrărilor mele pentru a vedea ce
sunt atunci cînd sofismele legate de ceea ce numesc oamenii „valoros" se spulberă de la sine. Esenţa omului este
ce rămîne din om după ce tot ceea ce îl sprijinea este înlăturat. Pariul esenţei este dificil de ţinut. A nu vedea,
cînd ai ochi, este mai dificil decît a vedea, cînd nu îi ai. Desigur că nu trupul ocluzionează esenţa, ci abia acesta
poate, dacă reuşeşte, să o facă sensibilă. Dificultatea de a sesiza esenţele ţine de dificultatea de a fi viu în mod
conştient. Nu aş putea crede decît într-un zeu care dansează, spunea Nietzsche. Este adevărat. Trupul nostru ştie
perfect de bine să fie viu. Sunt medici care afirmă că ar putea trata mai eficient unele boli dacă pacienţii s-ar
putea lipsi de conştientă. Dar de conştiinţă noi nu ne mai putem lipsi. Problema este prin urmare aceasta: dacă
conştiinţa individuală a fiecăruia dintre noi s-ar putea extinde asupra lumii, ca un Dumnezeu al ei, oare ne-am
mai putea păstra viaţa? Dacă da, aceasta este mîntuirea. Dacă nu, înseamnă că întrupăm un tip de om care este al
lichidării. Ceea ce am strica în lume, dacă am fi Dumnezeu, este ceea ce stricăm în noi, fiind oameni.
Problema divinităţii nu este diferită de întrebarea de care atîrnă a fi om. Cum atunci să eliberăm divinul din noi?
Premisa fundamentală a gîndirii mele este că lumea trebuie oricum salvată. Acceptînd iniţial acest punct de
vedere, nu am mai putut ocoli istoria. Apocatastasis pănton nu este o simplă erezie databilă cu numele lui
Origen, ci e însăşi esenţa acelui punct de vedere care afirmă: „frumuseţea va mîntui lumea". Acest enunţ este
enigmatic;
110
dar totul e, în această lume inteligibilă. Trebuia să înţeleg de ce anume adevărul nu mai este un criteriu suficient
pentru a deosebi adevărul de eroare. Există o atitudine simbolică, care afirmă că adevărul este ascuns şi că un
anumit decriptaj adecvat îl evocă şi, la rigoare, chiar îl exprimă. Mai există însă şi o atitudine „literală", pentru
care adevăr este tot ce există, iar esenţa este chiar manifestarea ei. Prima atitudine asemuie lumea unei nuci, şi
caută să îi ajungă miezul. A doua atitudine compară lumea unei cepe: nici una din foi nu este mai „profundă"
decît alta, chiar dacă mai ascunsă. Adevărul nu poate fi obţinut prin exfoliere, după cum miezul filozofiei nu
poate fi predat printr-un discurs: a doua atitudine a primit o formulare limpede în Scrisoarea a Vîl-a a lui Platon.
Nu am avut presimţirea a ceea ce este cu adevărat activitatea filozofică pînă a nu fi citit această resemnată punere
în lumină a adevărului care îi conduce pe adevăraţii filozofi.
101. Dacă inteligenţa mea medita încă la motivul pentru care Dostoievski alesese frumuseţea pentru a mîntui
lumea, şi nu adevărul, îmi dau seama că inima mea, şi ea, alesese. Imediat ieşit din armată scriam: „Arta este
reveria gîndirii"; „Arta precedă gîndirea, şi tot ea îi urmează" {Caiet V, p. 31). Iar în exerga primelor pagini
fericite din Nietzsche, pe care le conspectam mereu, puneam acest citat din Plotin (care însă nu exprima, ci mima
nivelul de greacă pe care îl atinsesem): OoSe xcbv mfonv, ăXXa Kcd xo Kăkbv fî5r| ■urapGecov (Caiet VI, p.
34). Nu-mi puteam exprima mai bine libertatea redobîndită decît citind pe Nietzsche, autorul cel mai iubit al
tinereţii mele. Tipul de frazare extatică din poemul Un elogiu al neputinţei din Nietzsche se trage. în cîteva zile