ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

a gîndirii mele. După cum stadiul actual al conştiinţei nu mai permite o raportare nemutilată la lume care să nu
treacă prin conştient, la fel nu mai este posibilă, azi, o soteriologie care să nu implice cultura. Aici trebuie amintit
Dragoş Marinescu. De el mă leagă o congenialitate profundă. Este primul om pe care l-am întîlnit care, ca şi
mine, putea face simultan, şi cu virtuozitate, experienţa mai multor moduri opuse ale gîndirii. Şi Dragoş
înţelegea fidelitatea ca pe o alternare de puncte de vedere în interiorul unei unităţi care, pentru a deveni
„vizibilă/inteligibilă", trebuia în primul rînd trăită succesiv. Dar, dacă procedeul alternării era comun, motivările
şi înţelesurile finale difereau drastic. Pornind de la experienţa sa medicală, Dragoş a ajuns să dea un înţeles strict
cosmic posibilităţilor omului de a se salva. Istoria este, pentru el, o întîrziere fără substanţă şi o degradare de care
numai tehnicalităţile yoga te pot scăpa. Astfel, Dragoş a căzut peste soluţia Indiei, agravată de refuzul său de a
vedea în cultura noastră occidentală altceva decît zgomot, violenţă şi nebunie. Pentru mine, dimpotrivă, istoria,
deşi în mod empiric eluzivă şi deceptivă, este un proces esenţial şi inevitabil în marea peripeţie a schimbării
subiectului. Eu acord un sens profund istoric conştiinţei, în timp ce pentru Dragoş actul eliberării nu are nici o
rădăcină (sau piedică) în situaţia istorică a subiectului. însăşi noţiunea de subiect al schimbării îi pare absurdă,
fapt perfect solidar cu afirmaţia lipsei de sens a istoriei. El crede că lumea are o cheie, care poate despărţi net
ceea ce e iluzoriu de ceea ce e real, în timp ce pentru mine lumea este un cifru în mod esenţial lipsit de „cheie".
Sau, dacă vrei, „cheia" cifrului lumii este
106
omul, dar nu ca instrument, ci, hermeneutic, ca mod de a fi în lume: ca viaţă trăită adică. Omul, trăind, dezleagă
lumea. Dar acest proces nu poate fi exprimat în cuvinte finite, sub forma unei chei la îndemînă, folosibilă după
bunul plac al oricui. Dragoş ar spune că lumea are un secret pe care, dacă îl ai, îl poţi folosi pentru mîntuirea ta şi
separarea de iluzia erorii. Eu aş spune că, deşi profund misterioasă, lumea nu are nici un secret ascuns: totul este
vizibil, esenţa este „aici", poţi pune mîna pe ea, trebuie doar să-ţi găseşti mîna care să fie potrivită pentru
pipăirea esenţelor vizibile. Dar aceasta nu este problema găsirii unor chei, ci problema schimbării subiectului.
98. Vei remarca faptul că formarea mea, potrivit limbajului curent, este legată de cărţi, de experienţe şi de oameni.
De fapt este vorba de idei şi de trupescul lor. Sensul global pe care îl dau existenţei mele este acesta: există
un sens. Cărţile care mi-au vorbit mi-au vorbit pentru că adresau în mine o parte care avea nevoie de ele pentru a
se manifesta. Experienţele pe care le-am trăit mi-au fost revelate pentru a declanşa în mine acele orizonturi care
altminteri, dacă nu ar fi existat, nu mi-ar fi permis punerea în lumină a semnificaţiei care îmi orientează viaţa.
Făpturile pe care le-am iubit au fost acelea care au iubit în mine ceea ce, fără iubirea lor, nu ar fi meritat să supravieţuiască.
Sunt de aceea recunoscător şi accept integral viaţa care mi-a fost dată. Am văzut ideile şi am
cunoscut carnea lor: viaţa merită cu recunoştinţă trăită. Am devenit conştient prin a fi om de cultură. Dacă nu aş
fi sesizat adevărul de eroare al conştiinţei valorice, faptul ar fi fost un neajuns. Am aflat însă la timp că orice
gîndit al vieţii trebuie să devină un degîndit al trăirii. Cu o sintagmă greoaie, Marx numea acest proces
„schimbul de materii cu natura". Natura naturală, omul a pierdut-o. Ii rămîne acestuia, prin cultură, să
redobîndească natura culturală a firescului, pentru a o aboli apoi, şi pe aceasta, în favoarea unei naturi care să îi
exprime esenţa con-servîndu-i în acelaşi timp schimbarea. Cultura însăşi nu trebuie niciodată să ascundă miezul
care o alimentează: a orienta divinul din om spre divinul din lume. Confucius
107
avea următorul sfat pentru tineri: dacă efortul de a deveni om ţi-a mai lăsat putere necheltuită, dedică-te culturii
(Analecte, I, VI, 1). Atenţia faţă de virtuozitate nu trebuie să te împiedice să-ţi compui operele. Atunci cînd
trăieşti, sensul urgenţei nu este niciodată clar. Ce este o viaţă care nu este apropierea de Al-Mu'tasim?
La sfîrşitul armatei credeam că nimic nu s-a schimbat şi că, o dată reîntors în biroul meu, îmi voi relua vechile
obiceiuri. De fapt, dacă pînă atunci cunoscusem învăţul culturii, în realitate de atunci începe tocmai dezvăţul de
ea. Nu că aş fi încetat să mă instruiesc, dar sentimentul meu faţă de ceea ce întreprindeam se schimbase. Sensul
unei schimbări se profilează foarte lent, iar de lucruri devenim conştienţi abia după ce acţiunea lor asupra simţurilor
încetează. Ştim abia după ce originea cunoaşterii a dispărut. Modificarea atitudinii mele faţă de sensul
culturii începe în armată şi capătă prima formă a conştientizării între 1982 şi 1984. Cu ce semn? Semnele sunt
multiple, auto-referirea lor e însă deceptivă chiar şi retrospectiv. Cînd am terminat în sfîrşit armata, sentimentul
de eliberare a fost total. Desigur însă că eliberarea pe care o aşteptam nu putea fi confundată cu schimbarea
modurilor represiunii. Tembelismul din armată m-a făcut sensibil la dezgustătoarea „sărbătoare" muncitorească
din afara ei, pe care pînă atunci nu o văzusem. Sordidul era acolo, nu mai putea fi ocolit. Bîjbîiam căutînd un
sens pentru o viaţă precară: am reuşit în schimb să găsesc firul unei opere, pe care m-am hotărît să o edific cu
sentimentul ră la capătul ei se află mîna binevestitoare a Ariadnei.
99. Este un sentiment neplăcut celui care scrie acela că spusul întunecă bogăţia nestatornică a vieţii. Că am fost
cum mă descriu aici este indiscutabil, dar, dacă sensul este suficient exprimat, totuşi trupul nemijlocit al vieţii
mele deja spulberată este mai degrabă absent. Poate că am reuşit să-ţi fac vizibil efortul meu şi să-ţi indic liniile
progresului efectuat de inteligenţă. Dar cu sensibilitatea mea, după ce ea a murit pentru mine, nimeni nu mai are
ce face. Tot ce nu poate deveni inteligenţă este condamnat să piară, şi nu e cinstit. Nici un spor al inteligenţei nu
poate fi rea-
108