ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

ine cu toată lumea (OM presque...). Las deoparte raţiunile diplomatice, care nu au semnificaţie pentru ceea ce
vreau să spun. în mine există o enormă şi, probabil, deliterioasă disponibilitate. încă de timpuriu m-am exersat în
alternarea rapidă a punctelor de vedere. Motivul este uşurinţa înnăscută pentru cuprinderea contrariilor. Nu pot
adăsta mult timp într-o singură determinaţie, fără să mă simt mutilat. Desigur că această disponibilitate cognitivă
şi-a pus amprenta asupra inimii: fidelitatea mea nu este de vocaţie decît pentru scopurile extrem de generale,
acelea care ţin de „jocul ielelor". Cît despre fidelitatea în concret, ea ţine de o opţiune etică voită. Sau constrînsă,
contează prea puţin cum îi spunem, încă de la 15 ani mi-am făcut din mobilitatea inteligenţei un criteriu al valorii
personale. Ambiţia de a deveni erudit, aminteşte-ţi, primise tocmai o astfel de argumentare: doream să cuprind
diversul aparent advers în unităţi care să nege dezbinarea. Este motivul pentru care practicam
103
cu voluptate multiplicarea punctelor de vedere. în discuţiile cu Sorin Apan eram „mistic" şi spiritualist. Cu Doru
Kaytar eram politic şi concret, cu Ceaureanu (cel mai înzestrat pentru fizică dintre colegii mei) dezvoltam un
punct de vedere intransigent neopozitivist, iar faţă de Călin păream a fi rămas acelaşi estet centrat pe autonomia
valorilor şi idealism german. Nu mă simţeam fals în nici una din aceste ipostaze opuse, trăind în fiecare o
existenţă care îmi era proprie şi pe care eram capabil să o apăr cu vehemenţa care relevă de obicei din acele
convingeri pe care le numim intime.
A gîndi un lucru însemna pentru mine a-i trăi făptura. Oamenii numesc de obicei fidelitate capacitatea de a se
instala în consecinţele unui obiect. Cu un instinct pe care îl va argumenta mai tîrziu, pentru mine, Bhagavadgîtă,
mă feream mereu de implicarea în consecinţele lucrurilor pe care le practicam. George Steiner vorbeşte la
un moment dat de lumina pe care o naşte în conştiinţă posibilitatea folosirii alternative a mai multor limbaje. O
lumină există şi în a înţelege prin trăire mai multe experienţe ale gîndirii, care de obicei pretind partizanatul sau,
direct, auto-mutilarea, ca în acele rituri sîngeroase de iniţiere în cultul zeiţei Cybele. Am dorit mereu să însemn
mai mult decît lucrurile care mă înseamnă. Nu înţeleg o esenţă a fizicii care să fie mai mult decît destinul esenţei
subiectului care o practică. Orice doctrină nu este decît o punere în mişcare a gîndirii. Sensul cel mai profund pe
care îl pot acorda este acela de exerciţiu spiritual. Nu sunt oare nedemne pasiunile care aservesc? Am încercat să
vieţuiesc în cultură ca un om liber, adică ca unul care devine prin cultură mai mult decît ea şi, în cele din urmă,
chiar mai mult decît el.
96. De aceea poate mi s-au părut mereu vane ideile lipsite de trup. Sensul fizicii stă în aceea că există un subiect
capabil să o gîndească şi o stare sufletească capabilă să o asume. Preferam să discut cu Ceaureanu teoremele lui
Emmy Noether, în ciuda dificultăţilor implicate de insuficienta noastră informare, întrucît aveam astfel în faţa
ochilor o experienţă vie a gîndirii, la care participam cu mai mult folos decît dacă m-aş fi cantonat tocilar (nu
sili-
104
tor!) în cartea lui Mandelştam (care e excelentă!) despre teoremele de minim în fizică. în mod obscur, mă
orientam după un model al învăţării care se situa polemic faţă de cel catedratic, occidental, şi care avea afinităţi
cu cel upa-nişadic, rezultat din îndemnul „aşază-te alături de mine şi ascultă".
E ciudat că lucrurile stau totuşi aşa, căci generaţia noastră a fost complet lipsită de maeştri. Tot ce am învăţat,
oricare dintre noi, a fost deprins din cărţi şi din ceea ce a reuşit să facă din noi dialogul cu sine, şi cu fiecare.
Trebuie să recunosc că în noi a lucrat un destin mai adînc decît cultura însăşi, un destin care ne-a îndreptat nemotivat
spre mijlocul a ceea ce viaţa a hotărît că va scoate din noi. Dacă este aşa, înseamnă că măruntele fapte ale
vieţii mele (şi altele, fireşte) pot fi interpretate exemplar. Cărţile au fost destinul culturii în care ne-am născut.
Con-strîngerea la ele este una din consecinţele pestiferantei conjuncturi politice moştenite. în schimb pasiunea
pentru multiplicitatea punctelor de vedere, care este şi a ta, relevă dintr-un model oral al culturii, care nu a existat
pînă acum şi care prin generaţia noastră pare a-şi fi încercat posibilitatea. Există în noi o nerăbdare faţă de
cultură, resimţită cu mijloacele culturii, care indică germinarea a ceva nou. Mai este ceva semnificativ în
generaţia noastră. Oricare dintre noi ar fi putut fi orice: înzestrările noastre native sunt multiple, iar inteligenţa
care le încheagă extrem de mobilă şi de proteică. în aceste condiţii, nici unul dintre noi nu a urmat o carieră
„culturală", ci una ştiinţifică. Faptul e semnificativ, întrucît ne-a scutit de acel profesionalism prost care ar fi
putut face din noi nişte ahtiaţi de hîrtie, de tipul literatorilor de care abundă azi spaţiul falsificat al culturii. Neam
păstrat astfel o percepţie autentică asupra sensului real al culturii, în care vedeam acel mod de a fi în lume
care este specific omului. Cultura nu înseamnă performanţa particulară de a deveni „geniu" omologat în vreunul
din compartimentele ei, ci calea de a asuma o situaţie istorică precizată, în termenii unei situări spirituale. în
definitiv, cultura este diagnosticul însuşi a ceea ce mai înseamnă, azi, a fi om. Or, acest diagnostic este spiritual,
el implică o raportare la lumea trans-
105
cendenţei care nu are nimic a face cu bursa valorilor şi cu manipularea lor interesată, care are curs în sînul intelighenţiei.
Cînd devine dictatură, eroarea, care e scuzabilă, se transformă în fals, care nu mai e. Grija păturilor
noastre cultivate că România nu are încă premiul Nobel relevă dintr-o conştiinţă rătăcită şi dintr-un înfeudat
instinct al mediocrităţii.
97. Valoarea culturii nu este a fi cultural; valoarea culturii stă în sensul ei spiritual. Aceasta este o notă dominantă