ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

şi infinit înzestrat. Nici un mod de conceptualizare nu îi era străin, putea manipula orice cuvînt; cînta la pian şi
era de-a dreptul virtuoz în uzul acordeonului; deprindea totul uluitor de repede: a învăţat să cînte la nai în cîteva
zile; dacă nu ar fi urmat convertirea, ar fi învăţat cu siguranţă sanscrita şi, cu tenacitatea lui, ar fi ajuns şi în
India, cum a ajuns să facă, creştin fiind, cunoştinţa tuturor figurilor importante ale BOR, şi nu oricum, ci
fascinînd sau trezind antipatii durabile. Excentricitatea lui extrovertită nu era neglijabilă. îşi picta faţa în alb
înaintea apelului, argumentînd că are furunculoză, ceea ce era sfruntat: cu o jumătate de oră înainte toţi putuseră
vedea că are o faţă curată şi lisă. Cînd se dădea comanda „cu cîntec înainte, marş", Sorin trecea în fruntea
plutonului cu naiul şi intona un marş scoţian, după acordurile căruia ne puneam cu toţii în mişcare, spre
exasperarea ofiţerilor, care urlau. Dădea comenzilor interpretări bizare, pe care le argumenta cu perfectă
seriozitate, mistificînd pe orice neprevenit. în şedinţele de morse transmitea, în locul misivelor ordonate, texte
din înţelepţii lumii, pe care receptorii, apevişti letargici, le decodau stupefiaţi.
Tot ce făcea Sorin era ieşit din comun, cînd nu era direct senzaţional. Fondul profund al fiinţei sale era nerăbdarea.
De aici puterea seducătoare a excentricităţii sale, de aici imperativul de a realiza imediat ceea ce se
profila ca imposibil de realizat: şi, desigur, preferinţa pentru soluţiile de forţă, acelea care să confere actului,
împreună cu strălucirea, eficacitatea sa imediată. Sorin era fascinat de propria sa credinţă în posibilitatea
imediatului magic, căruia îi jertfea orice, inteligenţă, bun-simţ, prudenţă, prietenie. Credinţei în adevărul
creştinismului Sorin i-a jertfit totul: a făcut şi sacrificiul cel mai enigmatic dintre toate, cel mai dureros,
sacrificiul superbei sale inteligenţe.
93. Dar, să ne gîndim bine, ce este inteligenţa dacă ceea ce îi dă consistenţă şi valoare este mereu amînat? Nu
cred că opţiunea lui Sorin este falsă. In definitiv, sensul vieţii nu poate fi nici unul din aspectele ei particulare. De
un talent nu te laşi posedat, dacă vrei să obţii adevărul, îl posezi. Lecţia lui Sorin este că nimic nu are valoare în
98
viaţă, dacă viaţa însăşi este lipsită de semnificaţie. în exaltarea pe care am trăit-o iubindu-l pe Sorin, am cunoscut
şi eu atenţia faţă de propriul meu trup. Nu am practicat niciodată exerciţiul ascetic. Cred prea mult în valoarea
aşteptării pentru a risca să forţez graţia prin mijloacele nerăbdării active. Totuşi, într-o seară, după o lungă
discuţie cu Sorin despre urgenţa dobîndirii Shambalei (pe care o confundam cu Agartha), după stingerea luminii,
am rămas mult timp cu ochii pironiţi în tavan, gînditor. La început ochii mei vedeau tavanul din locul în care
eram, adică de jos în sus, din pat. Treptat, şi fără să îmi dau imediat seama, punctul din care vedeam încăperea sa
schimbat: ceea ce m-a frapat a fost senzaţia inconfor-tabilă şi străină că mă văd pe din afară, şi anume dinspre
tavan. Acel lucru din mine care era acum sediul vederii se deplasa cu uşurinţă la nivelul tavanului, putînd inspecta
de acolo orice punct al încăperii. Trupul continua să stea culcat. Dar conştienta mea era în afară. M-am
privit astfel multe minute în şir, pînă să pricep că realizasem involuntar o experienţă a desprinderii de trup. Părea
că partea desprinsă are o autonomie care depăşea puterea voinţei „mele", a celui rămas în pat. Oricum, cine
comanda aici? Cel rămas sau cel desprins? Contrar părerii comune, pot afirma că existau în acea stare două
conştiente, dintre care cea a celui rămas era mai estompată şi parcă mai puţin reală (dar exista). Cel desprins a
hotărît la un moment dat să se întoarcă. Interesant este că, în clipa în care văzutul obiectelor dintr-un punct care
se situa în afara mea a încetat, recontopirea celor două conştiente nu m-a făcut să mă simt unificat. Pur şi simplu
senzaţia celor două conştiente disociate a dispărut, fără să am sentimentul că am dobîndit numai una dintre ele.
Ambele fiindu-mi familiare şi oarecum de aceeaşi esenţă, tranziţia spre una din ele, sau spre amîndouă contopite,
s-a făcut fără discontinuităţi.
După cum tema magică a schimbării subiectului mi-a devenit familiară mai întîi pur imaginar, prin Eliade (Secretul
doctorului Honigberger) şi prin teosofii pe care i-am citit în armată, urmînd ca abia mult mai tîrziu să
redescopăr ontologia aceleiaşi teme în istorie şi în cultură, la
99
fel şi experienţa „indistincţiei" celor două conştiente, a trupului şi a părţii desprinse, a putut argumenta, mai
tîrziu, valorizarea specifică pe care am făcut-o „gloriei" cărnii, şi atracţia pentru acele curente de gîndire care
afirmă că minciuna legată de condamnarea „materiei" va lua sfîrşit atunci cînd splendoarea esenţelor se va
răspîndi iar printre lucruri şi făpturi (Yasht, 19.90). Teologia maz-deismului, doctrina recăpătării trupurilor după
Judecata de Apoi, în creştinism, micul opuscul De carne Christi al lui Tertulian, toate acestea constituie temeiuri
de fundament ale gîndirii mele actuale. Nu cred în esenţele lipsite de carne. Ca şi în alte daţi, regăseam aici
gîndirea lui Nietzsche, care afirmase cîndva că grecii erau profunzi prin superficialitate. într-adevăr, gloria a ceea
ce apare nu este decît în subsidiar strălucirea a ceea ce transpare, adevăratul fundament al trupului fiind trupul
însuşi. Nu esenţa este justificarea aparenţei. împotriva lui Goethe, nu cred că justificarea lumii stă în natura ei
simbolică, ci în literalitatea ei copleşitoare. Să spui că florile se mîntuie prin miros este la fel de prostesc ca a
spune că sufletul se zbate disperat, în carceră şi condamnat, atunci cînd trupul cunoaşte plăcerea altui trup. Cum
viaţa noastră este o consecinţă a cuvintelor pe care le întrebuinţăm, ce este greu de exprimat în cuvinte este greu
de trăit şi în viaţă. Nietzsche spunea că mijlocul cel mai sigur de a face greşit ceva este de a-l face conştient. întradevăr,
conştienţi prin numai 10% din posibilităţile noastre, avînd o concepţie confuză despre simţuri şi despre
inteligenţa extraordinară a cărnii care ne alimentează (sau ne animă?) viaţa, cum am putea îndrăzni să credem că
lumea este tot atît de bogată pe cît de săraci şi simpli de spirit suntem noi, şi după măsura impusă de ansamblul