ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

cărei cel mai remarcabil rod a fost eseul dedicat condamnării lui Iuda, în care argumentam predestinarea trădării
şi deci inocentarea vînzătorului.
în notiţele mele sunt consemnate gîndurile celor mai mărunte lecturi, în schimb nu găsesc printre ele nici un
semn al contactului spiritual (nu cultural) cu Evangheliile. Lucrurile se prezintă ca şi cînd le-aş fi citit şi înţeles.
Ca faţă de orice lucru care ulterior a devenit important pentru mine, prima mea reacţie a fost polemică. De la polemica
referitoare la condamnarea lui Iuda (Negativul. Eseu despre libertate /1979/) pînă la interpretarea
versetului 1.27 din Geneză (Ambiguitatea. Eseu despre formele negativită-ţii /1982/), un lung proces de
familiarizare şi întrepătrundere s-a produs (în care gîndirea de tip Jankelevitch a avut partea leului). Dacă fazele
cristalizării iubirii pot fi oarecum precizate, momentul îndrăgostirii niciodată. Moartea şi iubirea intră în noi prin
intermediul unor clipe care nu sunt ale timpului şi care nu sunt sigur că aparţin eternităţii. Cum se întîmplă în
unele boli mintale, propriul iubirii este că totul pare să o argumenteze. Şi personalitatea, în definitiv, este o
interpretare accentuată dată unor stări difuze. Actul de vocaţie este un act imperial. Cine ar cuteza să scrie istoria
unei revelaţii? Improbabilul ei model nu ar putea fi Istoria eternităţii schiţată de Borges, întrucît revelaţia nu are
nici un moment al propriei ei manifestări cristalizat în altceva decît în evanescente făpturi cu trupul de aer, căci
acest paradox rezistă oricărei raţionalizări; nu există răspuns, deşi efectul există. Ar
95
părea că lucrurile sunt consecinţa unei întîmplări cu atributele neîntîmplatului. Ce înseamnă de fapt că nu există
un răspuns la întrebarea „care este momentul originii?" Lucrurile se întîmplă altfel decît le retrăieşti şi cine se
întoarce la origini riscă să le găsească schimbate. Pe Dumnezeu nu îl cauţi decît după ce l-ai găsit. Unde trebuie
căutat ceea ce nu ai găsit niciodată?
91. într-una din seri, m-am dus la spălător după ora stingerii. Un grup de camarazi dezbăteau gălăgioşi o
chestiune de etică, în care numele lui Dostoievski era deseori pomenit. îmi spălam faţa ascultîndu-i cu oarecare
uimit interes. într-un moment, unul dintre ei a avansat un punct de vedere inadmisibil în chestiunea creştinismului
lui Dostoievski. Lipsa de informare, prejudecăţile şi prostia concurau la formularea unei gogomănii stupefiante.
Nu m-am putut stăpîni şi am replicat aprins, în termeni care puteau sugera că împărtăşesc punctul de
vedere al acelui creştinism „zosimian", care fusese al lui Dostoievski. Adunarea s-a spart la puţin timp după
intervenţia mea, pe care am regretat-o imediat.
Vestea micii altercaţii s-a răspîndit rapid în dormitorul bîrfitor şi avid de cancanuri, astfel că de a doua zi m-am
trezit înveşmîntat cu reputaţia de a fi specialist în chestiuni de dogmatică creştină şi în Dostoievski. Această
punere la punct mi-a creat destulă ostilitate, în schimb mi-a oferit o foarte pură afecţiune, deosebit de
semnificativă sub raportul cunoaşterii, căci se funda în presimţirea unei reciprocităţi profunde şi se punea sub
semnul unui mit fundamental.
9». Nu îmi pot aminti exact cînd anume, după acea punere la punct, m-am împrietenit cu Sorin Apan. Ştiu însă că
prima seară petrecută împreună, după rigid-de-licarul protocol al introducerii, atît de propriu adolescenţilor, s-a
prelungit, împotriva ofiţerului de serviciu, pînă noaptea tîrziu. A fost o noapte îndrăgostită. Ne simţeam amîndoi
fierbinţeala obrajilor, cînd ne priveam. Vorbind, aveam împreună sentimentul că ne spunem lucruri pe care le-am
gîndit demult şi pe care împrejurări nefireşti,
96
cum ar fi aceea că de abia acum avusesem norocul să ne întîlnim, împiedicaseră să ajungă la lumina dintre noi.
împrietenirea noastră intelectuală a fost fulgerătoare. încă din prima zi ne-am jurat să plecăm împreună în India.
Puneam un accent exaltat în credinţa filozofică a schimbării subiectului, pe care o înţelegeam prin intermediul
lecturilor din Eliade, în special prin Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger.
Nu trebuie să te mire diversitatea aparent ireconciliabilă pe care am trăit-o, nedisociat, în armată. Ea este propriul
firii mele în orice timp, şi acum încă. A trăi succesiv şi, uneori, simultan replica unor doctrine diferite a fost
pentru mine un aspru exerciţiu de conservare spirituală. Ai să remarci că Montherlant a devenit mai tîrziu unul
din maeştrii mei şi datorită faptului că sincretismul şi alternanţa sa făceau pandant propriilor mele înclinaţii şi
realizări. Cu Sorin mă întîlneam pe terenul lecturilor filozofice şi al mistagogiei; pe noi nu filozofia teoretică ne
interesa, ci doctrina ascunsă care alimenta o gîndire al cărei sens era depăşirea posibilităţilor actuale ale omului,
aşa cum apare acesta în scrierile teosofilor, ale yoginilor şi ale maeştrilor spirituali. Eram prea tineri pentru a
aprecia partea de impostură din cărţile flămînd devorate atunci, ale unor autori ca Schure, Eliphas Levi, Docteur
Encosse, Helene Blavatsky, Krishnamurti, Oliver Lodge şi alţii. Dădeam stării actuale a omului un accent de
nerăbdare care falsifica desigur înţelepciunea, dar care forţa adevărul operînd şi asupra erorii un proces de transmutaţie
rodnic, căci punea în faţa oricărui enunţ o speranţă şi un procedeu al trăirii.
încă din clasa a XII-a Sorin practica exerciţiile yoga, pe care le făcea după ureche. Totul în el era excesiv. înainte
de a descoperi yoga, fuma cîte două pachete şi jumătate de ţigări pe zi, la 16 ani. Acum împingea asceza pînă
aproape de contrariul ei, care e resentimentul sau mutilarea. Practica un regim alimentar strict, era virgin, îşi
contorsiona trupul în poziţii greu de suportat cu privirea, citea cu voce tare sutre din Patanjali, comenta orice,
poseda orice competenţă, găsea oricărei manifestări un înţeles ezoteric. Era excentric şi sfidător, remarcabil de
inteligent
97