ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

un mod al demisiunii. Nici o promisiune nu îşi realizează esenţa prin refuzul prezentului, căci forma vieţii se
actualizează oricînd şi în orice condiţii. Am hotărît că nu pot aştepta terminarea armatei pentru a mă descotorosi
de ea. Trebuia să îmi regăsesc originile şi să le reevaluez. în lumina noii mele experienţe, care includea armata şi
politicul, ce valoare mai putea avea educaţia etică şi estetică pe care mi-o impusesem şi care mă formase? Ce
mai însemna liceul, pentru un om care a cunoscut armata? Cum în 1976 murise Malraux, pentru care ţinusem un
fel de doliu interior, se impunea de la sine recitirea lui. Şi mai exista cineva, de care Malraux fusese obsedat şi
care contribuise la formarea mea estetică: An-dre Gide. Am hotărît să îi recitesc in extenso, pentru a mă verifica,
verificîndu-i. Desigur că lecturile din greci şi din marxişti continuau, dar urgenţa sufletului meu era în altă parte:
şi anume în începutul meu, din care voiam să-mi reîmprospătez izvorul.
92
88. în martie 1977, luna cutremurului, scriam: „Ruperea de Marx este peremptorie" (Caiet IV, p. lv). Cuvîntul
întrebuinţat exprimă adecvat starea acelei rupturi: inevitabilă şi necesară, dar nu încă manifestă, nu încă îndeajuns
de argumentată interior.
Din martie pînă la sfîrşitul armatei l-am recitit minuţios pe Malraux şi am meditat asupra modelului său de
personalitate cu îndîrjire. Caietele IV şi VI sunt dedicate acestei meditaţii aproape în întregime. Ce este
semnificativ în devoţiunea studioasă pe care i-am închinat-o este eşecul global pe care l-am recunoscut în 11
iunie 1977, privitor la înţelegerea temeiurilor adînci ale acelei gîndiri care mă fascinase fără să o pot eu însumi,
la rîndul meu, practica (Caiet VI, p. 33v). înţelegi numai lucrurile pe care le poţi tu însuţi experimenta. Malraux
mă fascina, dar mă lăsa sur ma soif. în romanele sale vedeam zugrăvită o lume demnă de cel mai viu interes, dar
ai cărei zei îmi scăpau, în acea însemnare recunosc, abandonîndu-l pe Malraux, că demersul său este ireductibil
şi că gîndirea sa îmi scapă.
în fapt, îmi lipsea jumătatea invizibilă a lunii. Nu citisem nici una din cărţile sale dedicate artelor vizuale, nu
citisem volumele de Antimemorii şi nici Les noyers a"Altenburg. înţelesul experimentabil al gîndirii lui Malraux
nu l-am căpătat decît după ce am realizat asupra operei sale o viziune de autor. Cu alte cuvinte, nu l-am înţeles în
întregime decît după ce l-am citit tot. Asta avea însă să se întîmple peste cinci ani.
89. în aprilie am avut o dispută aprinsă cu Doru referitoare la valoarea actului gratuit. întrucît ne refeream la
Gide, Doru susţinea că retorica auctorială dezvoltată de acesta este consistentă, cel puţin în privinţa posibilităţii
existenţei actului gratuit. M-am hotărît să-i demonstrez că se înşală reluîndu-l pe Gide, mai puţin Pivniţele Vaticanului,
cît acele scînteietoare soties. Am analizat Prometeu rău înlănţuit şi Paludes cu creionul în mînă (Caiet
V, pp. 16; 18v-26v; 30 şi urm.).
'Meditaţia a fost rodnică, iar rezultatul ei neaşteptat. Am fost condus la stabilirea unui raport între om şi zeu,
93
care a devenit de atunci propriu gîndirii mele, şi pe care nu îl bănuiam înainte. Afirmam că materia actelor
noastre este aceeaşi cu materia libertăţilor noastre. Min-lionarul este oare liber pentru că face acte
nedeterminate? Această nedeterminare se bazează pe un echivoc: pînă la urmă Minlionarul refuză să apară în
scena consecinţelor actelor sale. Or, propriul zeului este că esenţa sa nu îşi verifică realitatea prin confruntarea cu
exterioritatea. Legea mundană a actului este consecinţa. Legea divină a actului, care este? A fi pălmuit din senin
relevă din iraţional, în timp ce a trăi consecinţa lui a fi pălmuit din senin nu mai este. Omul se poate raporta la
actul care îi este impus în două moduri: îl acceptă, şi atunci se integrează în seria consecinţelor, sau îl refuză, şi
atunci închide cercul determinărilor. Primul caz este, din punct de vedere moral, al retalierii: acţiunii îi urmează
reacţiunea, şi aşa mai departe; înnodarea reciprocă a consecinţelor nu mai poate fi oprită. Al doilea caz este al
răspunsului prin oferirea celuilalt obraz; cercul se închide prin suspendarea replicii. Iţi trebuie mai multă forţă
pentru a accepta asimetria lumii, decît pentru a riposta. Este limpede că omul îşi ratează libertatea în consecinţe,
iar zeul şi-o creează pe a lui pe seama lor. Omul naşte acte, în timp ce zeul creează libertăţi. Cum poţi aboli
determinarea actului? Pentru zeu e simplu: el este originea determinării. Izvorul nu este explicat prin deltă, ci
prin sursa lui. Aceasta dacă a fi liber înseamnă liber faţă de precedenţe. Dar faţă de consecinţe? Consecinţele pot
fi abolite prin retragerea din act. Riposta prin anularea replicii am văzut că suspendă lanţul. Dar există o replică
care nu elimină riposta; pentru a fi liberă, ea trebuie să accepte precedenţa ca pe o ascendenţă afortiori dată, şi să
suspende această necesitate, în descendenţă, ca pe ceva fortuit. Zeul face şi înglobează făcutul. Omul face şi este
înglobat de făcut. Zeul asumă totalitatea, el nu este consecinţa nici unuia din actele sale. Deltă şi sursă la un loc,
apele sale sunt la fel de pure la izvor şi la vărsare. Omul asumă fragmentul şi este asumat de totalitate. Zeul este
orizontul actului, în timp ce omul este subiectul lui. Operaţia prin care omul poate omologa zeul nu este
substituirea părţii întregului,
94
ci realizarea acelei stări interioare pentru care făcut şi nefăcut sunt identice. Omul forţează mutaţia ontologică
prin asumarea unei psihologii care pune voinţa de esenţă în situaţia de a fi stare deja realizată a esenţei.
Condiţiile acrului sunt realizate chiar în actul care face acele condiţii caduce. De fapt, dacă ceea ce faci nu te
implică, atunci ceea ce eşti făcut nu mai poate să se identifice cu făcutul.
90. Această meditaţie a avut două consecinţe importante. M-a pregătit interior pentru marea întîlnire cu doctrina
retragerii din fructul faptei (Bhagavad-gîtă) şi m-a făcut sensibil la o anumită dialectică negativă a libertăţii, al