ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

86
el, nici adevărul din afara lui nu îl putem vedea. Din această aporie Marx nu poate ieşi, în ciuda violenţei sofiste
prin care şi-a impus convingerile. Legea suprimării (auf-heben), descoperită de Hegel, care i-a fascinat pe Marx,
Lukâcs şi Sartre, şi-a dovedit în chip remarcabil valoarea de sînge în stalinism.
83. Marx este un caz tipic de gînditor în criză. După cum Aristotel nu s-a mai putut menţine la înălţimea
suspensiei filozofice din Scrisoarea VII (Platon), şi trebuia să particularizeze, la fel Marx, în ciuda valorii sale individuale
ca gînditor, trebuia să nu mai înţeleagă necesitatea reală a filozofării, care este menţinerea conceptului
în orizontul deschis al suspendării. Pentru Marx conceptele sunt lucruri, sau nu sunt nimic. Analiza pe care el o
face limbajului nu este neapărat lipsită de inteligenţă (deşi este), ci relevă dintr-o înţelegere prost particularizată,
cu mefienţe tipice unei gîndiri aservite de opacitatea referentului. El trăieşte o înstrăinare faţă de sfera gîndirii, pe
care o traduce prin termenul de adăugat, de suprastructură. Cultura este pentru Marx un soi de lambriu răuvoitor
şi partizan, adăugat pletoric liniei strungului, care este singura adevărată, nefalsificată, realitate. Neputinţa sa de
a se mai păstra la înălţimea marii filozofii germane indică clar nu recursul la un soi de realism nou, structurat pe
ideea în definitiv grecească de praxis, ci regruparea gîndirii pe poziţii mai etricate, mai reificate, mai neadevărate
(adică mai înstrăinate).
84r. _ Matei Călinescu a remarcat odată că marxismul nu poate fi depăşit contestîndu-i raţionamentele, ci luminîndu-i
caducitatea a ceea ce l-a făcut să izvorască. Am insistat asupra idiosincraziei lui Marx în privinţa limbajului,
întrucît din cele două definiţii date de Aristotel omului, zoon politikon şi zoon logon echon, el nu reţine
decît pe prima, falsificînd-o pe a doua, şi anume printr-o interpretare violentă dată noţiunii de făptură (zoon), pe
care o traduce impropriu prin termenul de „animal". Aristotel afirmă că nu poate fi cetăţean liber acela care
prestează muncă salariată, căreia îi dă sensul propriu de muncă
87
servilă. Marx neagă faptul că omului îi este propriu logos-ul, substituindu-i acestuia tocmai activitatea care
pentru Aristotel era incompatibilă cu libertatea alegerii în viaţa polisului: munca. Marx relegă utopiei interioritatea
omului, înlocuind paideia cu violenţa. Schimbările neviolente i se par aservite şi incomplete, făcînd figura
unei complicităţi impure. în Marx, confuzia dintre inteligenţa adaptării şi actul gîndirii îşi găseşte apologetul cel
mai hotărît, iar gîndirea însăşi — groparul. Acea gîndire capabilă să transforme ontologia subiectului şi a lumii,
gîndire care fusese descoperirea cea mai de seamă a ultimului Kant, cel care medita asupra minoratului umanităţii,
gîndire care constituise sursa noii logici a subiectului descoperită de Hegel, cu o posteritate atît de
remarcabilă în Nietzsche şi Heidegger, ajungînd a se impune în cele din urmă mentalităţii înseşi a Occidentului
ca fiind ultima mare iluzie occidentală, alături de iubire, ei bine, această gîndire nu poate afla în Marx decît un
mediu ostil şi opac. Te întrebi prin ce a fascinat acest gînditor fugos, de calitate spirituală evident inferioară? Cu
siguranţă că motivul succesului său este încifrat în modul în care impunerea sa s-a realizat. Exemplul cel mai
frapant al acestui triumf prin castrare este oferit de efectul pe care marxismul l-a avut asupra unei inteligenţe atît
de excepţionale, cum a fost cea a lui Sartre. Se ştie că acesta a afirmat, după îngoparea speranţelor legate de
existenţialism, că marxismul este singura filozofie posibilă („le marxisme est l'horizon indepassable de notre
culture"). Modul acestui succes este chiar esenţa sa: eliminarea alternativei, universul concentraţionar aplicat
imaginarului, adică extirparea lumilor posibile. într-adevăr, a existat un moment în istoria spirituală a
Occidentului cînd lucrurile păreau a nu putea ieşi din dominaţia unui mod de gîndire a cărui esenţă era ostensibil
străină tradiţiei occidentale. Marx a fascinat fiinţe violente şi resentimentare prin faptul că demistificarea sa nu
era, prin ea însăşi, capabilă să demistifice demistificarea. Marxismul este contrariul unei gîndiri ştiinţifice, pentru
că este contrariul unei critici raţionale. Progresul ştiinţei s-a bazat întotdeauna pe capacitatea acesteia de a-şi
reconsidera critic
rezultatele şi demersul. Marxismul este o „filozofie" parenetică, dar îndemnul său este spre acele credinţe care
înlocuiesc transformarea spirituală cu închisoarea materială, spre un monism opresant al simplităţii grosolane. El
nu tinde spre potenţarea posibilităţilor de viaţă, ci spre restrîngerea lor la un mănunchi unic şi durificat, capabil a
deveni cheie a mijloacelor violenţei.
Ating aici obiectul de care, subreptice, era legată speranţa în eficacitatea de panaceu a marxismului: el părea să
ofere, cui îi stăpînea conceptele (nu raţionamentele!), accesul în împărăţia posesiei mijloacelor de violenţă. Or,
ştim ce înseamnă asta: accesul la putere. Istoria a decodat just esenţa marxismului: o exacerbată şi nudă voinţă de
putere, în numele puterii înseşi, prin eliminarea oricărui alibi al valorilor sau al transcendenţei. Dar, în această
privinţă, lucrurile necesită încă o luminare.
85. Căci două lucruri mai trebuie lămurite. Poziţia faţă de cultură şi concepţia asupra istoriei. Voi fi scurt.
Cultura nu este, cum pretinde Marx, o activitate secundară în raport cu cea de supravieţuire şi reproducţie, ci este
însuşi modul de a fi al omului în lume. Pentru om, a fi în univers înseamnă a fi în cultură. Lumea nu devine
cosmos decît în prezenţa omului, adică prin modul său specific de a fi în ea.
Printre ideile puerile pe care hipnoza marxistă le-a acreditat a fost şi aceea că numai analiza marxistă a societăţilor
oferă un temei obiectiv studiului istoriei. Or, Marx a avut, despre istoria care nu era contemporană
punctului său de vedere, idei rigide şi improprii. Marea sa fineţe analitică din 18 Brumar nu este de regăsit în
nici una din aprecierile sale propriu-zis istorice. Despre Evul Mediu a avut idei şcolăreşti, iar despre Grecia