ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

face posibilă luarea de cunoştinţă a revanşei violenţei. Căci numai limbajul asigură coeziune posesiei mijloacelor
de violenţă, adică puterii. Ca să combaţi o lume, trebuie să-i desfiinţezi frazeologia, e un sofism să susţii
contrariul: Marx a făcut-o, ştiind că înşală. Este firească deci, în această lumină, impresia maniacală a lui Marx,
că limbajul este un verbalism ipocrit şi cinic (aceasta era într-adevăr situaţia, în cazul lui). La el, nemijlocirea
singură poate anula ipocrizia de care e fatal capabil omul. Valorile care îi trezesc încredere sunt cele pe care le
numeşte „sans phrases", adică mute. Marx îşi recapătă încrederea în lucruri construind un univers din care
logosul dispare. Este firesc deci, la el, elogiul muncii fizice în dauna celei intelectuale, în care vede o activitate
parazitară. Ştiind ceea ce e, el caută, în mod inconştient, să pună lumea în gardă împotriva lui însuşi: şi o face
pieziş, arătînd că nimeni nu merită credit şi că totul trebuie discreditat, de vreme ce, prin el, lucrurile lumii sunt
deja discreditate. în scrierile lui pot fi întîlnite expresii bizare ca acestea: „forţa sans phrase", „Bonaparte sans
phrase", „banul sans phrase". Ideea lui Marx că limbajul falsifică, iar filozofia este o iluzie vehiculată de un
instrument al erorii (căci realitatea gîndirii este limbajul), este stranie, dacă ne gîndim că el are nevoie de limbaj
pentru a gîndi că instrumentul pe care îl foloseşte este eronat şi că nu exprimă nimic. Marx exprimă faptul că nu
exprimă nimic printr-un obiect pe care îl numeşte nimicul. Fraze ca acestea, „chiar şi schimbările cele mai
evidente la suprafaţa societăţii repugnau unui creier a cărui întreagă vitalitate se refugiase în limbă" (Războiul
civil în Franţa), trădează credinţa lui Marx că autentica gîndire se poate dispensa de limbaj ca de o piedică şi un
auxiliar. Lui îi rămîne inaccesibil adevărul că nu există
84
gîndire neexprimată. în schimb, Marx doreşte o gihdire sans phrases: în condiţiile în care Capitalul este o
succesiune totuşi îndemînatică de fraze...
81. Tot lui îi aparţine concepţia şcolărească conform căreia a cunoaşte înseamnă a dezghioca esenţa din ceea ce o
ascunde, esenţa fiind un soi de sîmbure pe care îl poţi da la iveală înlăturînd carnea fructului. Totuşi: despre
modul de a gîndi al lui Ricardo, Marx spune: „a pune în acelaşi plan cheltuielile de fabricare a pălăriilor şi cheltuielile
de întreţinere a omului înseamnă a transforma omul în pălărie" (Mizeria filozofiei). Dar tot el susţine că
acest punct de vedere antiumanist se află în lucruri, nu în cuvintele despre lucruri, aşa că e inevitabil şi adevărat.
Ce îi permite lui Marx să nu gîndească prin limbaj, pentru că altminteri ar falsifica-o, o realitate pe care pretinde
că o exprimă totuşi, ca adevăr, prin limbaj? în tezele despre Feuerbach vorbea despre o finală şi mistică
identificare finală a subiectului cu obiectul, moment în care filozofia va înceta. Se ştie că Toma d'Aquino nu a
mai scris nimic după momentul cînd a trăit o astfel de identificare, în decembrie 1273... Să fie oare Marx un
mistic despre care un gnostic ar zice că este înmlăştinat de contactul cu materia? Oricum ar fi, Marx gîndeşte că
„schimbînd numele nu se schimbă lucrul"; în schimb, îmi vine să întreb, nu se schimbă oare în acest fel
înţelesul? Nu se schimbă lucrul, conced, dar se deformează oglinda, şi atunci lucrul oglindit cu siguranţă se
schimbă.
Marx pare a cunoaşte perfect legile deformării, pentru a preîntîmpina deformarea şi pentru a o practica, conştient
ori nu, la rîndul său. El însuşi fabrică o ideologie de care se lasă purtat şi, în momentul în care crede în ea
profetic, se lasă înşelat. Dar cînd el spune că „moneda nu e un lucru, e un raport social", el substituie în chip manifest
unui obiect fizic semnificaţia sa economică. Or, economia este un discurs despre relaţii, şi abia apoi despre
lucruri, este adică un discurs despre o discursare, un limbaj de gradul doi. El dezvoltă şi asumă sofismul iniţial,
afirmînd implicit că el continuă să lucreze cu realităţi atunci cînd manipulează deja semnificaţii. Căci moneda
85
la el nu este un semn, să ne înţelegem, este un simbol, cum simbol era roza pentru medievali. în 1859 va spune
că „banul nu e un simbol" (Critica economiei politice), dar asta nu schimbă cu nimic „realităţile". Marx nu mai
poate schimba cuvintele: şi atunci realităţile rămîn la rîndul lor neschimbate, de astă dată împotriva sa. Căci el
spune că „banul este reprezentarea unei relaţii sociale de producţie", or, această afirmaţie este direct
contradictorie cu aceea că banul nu este un simbol, pentru că simbolul este o reprezentare.
82. Cînd, în prefaţa la Critica economiei politice, Marx afirma că existenţa socială determină conştiinţa
oamenilor, el transformă semnificativ vechea corelaţie scolastică dintre existenţă şi esenţă: el înlocuieşte esenţa
prin conştiinţă, întrucît consideră ca deja achiziţionat faptul că sistemul său de reprezentări elimină complet
esenţa din discuţie, într-adevăr, de astă dată în sensul lui Ricardo, dacă omul este asimilat în chip legitim pălăriei,
ce înţeles mai poate avea esenţa? De conţinut oamenii iau act prin forme de ideologie. Forma este învelişul
înlăturabil, la acest „dialectician". Astfel de neizbutiri ale gîndului sunt frecvente la Marx, căci temperamental
este impetuos ca un sălbatic şi retractil ca o vulpe. Cînd identifică conştiinţa pe care o epocă şi-o face despre sine
cu conştiinţa de sine a individului, Marx afirmă implicit că, întrucît nu ne putem încrede, atunci cînd judecăm un
om, în părerea pe care acesta şi-o face despre sine, tot astfel nu putem judeca o epocă după producţiile sale
spirituale, care i se par la fel de subiective, deci false, ca şi părerile individuale. Cultura nu este pentru el
obiectivare şi nici manifestarea unei structuri mai adînci, care să depăşească individul. Pentru un medieval nu
rezulta din împrejurarea că Papa se înşală faptul că biserica este falsă, căci el avea conştiinţa că întregul organic
depăşeşte decizia individuală, conferindu-i o obiectivitate pe care individul, în măsura în care este singularitate,
nu o are. Dar dacă limbajul este consubstanţial socialului şi socialul e deja falsificat, atunci limbajul este a priori
fals şi noi nu putem gîndi nimic adevărat în el. Tot aşa, întrucît percepea lumea şi raporturile ei prin