ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

tenie, l-am dedicat lui Călin Mihăilescu. Călin însemna tot acel trecut de frumoasă educaţie estetică, care a fost
fondul formaţiei mele din liceu. Alături de el am început să citesc pe Hegel, pe Ortega şi pe Unamuno; pe esteticieni,
Croce în special, tot prin el i-am descoperit. Ţin minte că Vico nu ne-a pasionat datorită totalei noastre
lipse de interes faţă de istorie. Tipică pentru formaţia mea din liceu a fost ignorarea istoriei. Desigur, aveam
noţiuni generale de cronologia evenimentelor, dar eram departe de a sesiza fundamentul istoricităţii înseşi.
Existenţialismul pornirilor sufleteşti se armonizase bine, la mine, cu estetismul inimii. Acum însă, acel început
de armată se găsea deodată disociat: era pe de o parte vechea vînă a tenacităţii iniţierii în cultură, alternată acum
cu o alta, vîna interesului faţă de sfera de probleme care îl condusese pe Doru la formula sa de personalitate.
Prima orientare îşi urma lucrările liniştit, cu un calm atemporal, aşa cum îi sade bine culturii: nu sfidînd, ci
ignorînd ceea ce o ignoră. Şi, întrucît la armată ceea ce nu privea prostia, vulgaritatea sau violenţa se făcea pe
ascuns, a trebuit să renunţ a mai lua notiţe pe caiete de format obişnuit, inaugurînd astfel seria Carnetelor (în
număr de 10); acestea erau agende sau notesuri de format redus, care puteau fi uşor dosite sub haină, cînd erai
surprins scriind (erezie!). Aşa cum plă-nuisem la începutul verii, m-am apucat de greci. Am învăţat alfabetul, am
făcut un dicţionar nesistematic de cuvinte, dintre acelea întîlnite în monografiile filozofice, şi m-am apucat de
primul volum de Opere Platon, care tocmai apăruse. După metoda verificată în liceu, scoteam liste de cuvinte.
împrăştierea lor îmi evocă pasiunea cu care voiam să cuprind totul: empatetic, ireprehensibil, cefalgii, superficii,
filozofie gherontocratică, comizeraţie, ipochimen, stuc, olan, cancello, logia, pisanie, chiostro, majolică,
comeraj, pletoric, priapic, parenetic etc. O parte din cuvinte indică drept sursă o carte despre arhitectură, din care
apar cîteva citate (Carnet III), dar care nu este numită. Un semn că citeam în grabă şi neglijent, datorită desigur
presiunii supravegherii. Tot atunci, cînd chiuleam de la orele de specialitate (transmisiuni), am citit cele trei
volume de Opere complete ale lui Anton Holban, despre
79
care am scris un eseu apreciativ (Carnet III, pp. 12-31). Pornind de la lecturi pe care le-am uitat, şi ca urmare a
unui interes pe care îl ignor (eram departe, pe atunci, de orice interes adecvat pentru creştinism), am scris o
încercare asupra creştinismului (idem pp. 32^3), expozitivă şi impersonală, practicînd un punct de vedere
abstract-filozofic, de nivelul unei prelegeri de manual. în rest, Carnetul III este plin de conspecte din greci:
citate, reacţii şi iarăşi exerciţii de scriere în greacă.
78. în eseul despre originile creştinismului apare o frază ciudată: „declinul Greciei, perfectă în aspiraţii, dovedeşte
imposibilitatea perpetuării unui anumit model de existenţă umană şi socială, de fapt perimarea unui mod
de producţie" (idem, p. 32). Ultima perioadă a frazei mă uimeşte şi azi, şi anume dezinvoltura care respiră din
firescul întrebuinţării solecismului de sorginte marxistă „mod de producţie". A doua vînă de care vorbeam este
aceasta.
Am fost surprins să constat, la începuturile prieteniei noastre, că Doru are opţiuni politice formulate şi că
problema politică i se pare serioasă (eu ignoram că există), în schimb eu nu îmi formulasem niciodată modul de a
fi în lume în termeni politici, în ciuda marii mase de literatură marxistoidă, referitoare la diferitele filozofii
contemporane, pe care o parcursesem (în lipsă de ceva mai bun). Doru în schimb se definea ca aparţinînd
orientării la nouvelle gauche. Faptul a constituit pentru mine o provocare, căci ceva îmi scăpa. Nu înţelegeam
sensul preocupării politice. Văd în notiţele mele că am întrerupt lectura unei monografii despre Jaspers pentru a
mă informa despre Noua stingă şi Şcoala de la Frankfurt. Semn de urgenţă. Polemicile cu Doru au fost extrem de
dure. Imbecilităţi iresponsabile, de tipul „revoluţie cu orice preţ, numai ca să putem vedea" (Abbie Hoffmann),
sau semidocţii nefardate, cum erau lozincile puerile ale lui Cohn-Bendit „învăţătura şi cultura sunt mărfuri",
toate acestea constituiau imputări vehemente pe care le aduceam, inocent, orientării lui Doru. în el însă
fundamentală era anarhia, şi nu sistemul, cum aveam să îmi dau seama treptat,
80
astfel că orice discuţie teoretică era mai degrabă un dialog pieziş şi lipsit de substanţă. Teoreticul conceptual nu
era punctul tare al paideii lui Doru. Mai sugestiv este faptul că descopeream eu însumi un anumit soi de
legitimitate politicii de stînga, şi anume meditînd pentru întîia oară asupra hegeliano-marxiştilor anilor '20, Karl
Korsch şi Lukâcs, sau asupra singularului Walter Benjamin. Fapt este că în spital am răsfoit Le gauchisme
(Daniel Cohn-Ben-dit), care m-a dezgustat. Dar interogaţia proprie punctului de vedere marxist mă prinsese. O
anumită informaţie tendenţioasă, ca şi o înclinare călduţă spre umanitarismul de operetă, favorizat de cloaca
politică din ţară, mă îndemnau să consider, în termenii lui Fourier, că nu există nici o justificare unei civilizaţii
care se întemeiază pe foamete şi opresiune. Regăseam aici ceva din revolta exprimată de Ivan Karamazov în
Marele Inchizitor.
Astfel că, în scurt timp, dubla sensibilitate faţă de etic şi faţă de Doru a creat în mine premisele citirii lui Marx.
Din partea lui Doru, care nu îl citise, era un Marx argumentat de anarhie. în definitiv evanghelia lui Doru era
Roadele pămîntului, or cuvintele lui Bakunin, „pasiunea distrugerii este creatoare", ar fi putut fi rostite şi de
Gide. Doru se lăfăia bucuros în stîngăciile acestei mase manipulate, despre care intuiam că exprimă răul, pentru
că desfiinţa personalitatea, infirmînd realitatea individului. Bănuiam aici un resentiment istoric, a cărui rădăcină
am descoperit-o mai tîrziu, aprofundînd pe Nietzsche. Oricum, învăţasem să-mi iau argumentele împotriva
stîngii chiar din lucrările marxiştilor, astfel că îi replicam lui Doru prin cuvintele unui Giorgio Strehler, de pildă,