ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

de ani şi care a fost precedată de doi ani interimari, cei mai dramatici, prin suferinţă şi confuzie, pe care i-am
trăit pînă acum. într-un sens, în aceşti doi ani am ispăşit toate excesele şi neputinţele care fac gloria şi succesul
superbei epoci a conştiinţei. Lucrul obscur şi sfîşietor este că această ispăşire a trebuit să trecă prin moartea
tatălui meu, căruia eu nu sunt vrednic să-i stau înainte. Dar, cum lucrurile nebune ale lumii sunt constant
chemate să le facă de rîs pe cele înţelepte, s-a împlinit şi acest lucru, de netolerat. Dar nu eu sunt chemat să
confirm căile divinului din lume.
74r. Doru reuşea să redea putere vechiului adevăr potrivit căruia „cei care ne văd nu există". Cînd curăţăm
latrinele unităţii, el cînta. Dintre necuraţii, frumosul lui glas baritonal se înălţa nu sfidător, ci straniu de senin şi
echilibrat. întotdeauna adevărata putere se manifestă prin nemanifestare: în ceasurile lui bune, Doru impunea
adversităţii printr-o surîzătoare absenţă. După noaptea în care am contemplat împreună luminile oraşului,
consim-ţămîntul meu pentru făptura lui a fost integral: restul armatei a fost un neîntrerupt dialog îndrăgostit, de
ambele părţi. Din punctul de vedere al regulilor armatei eram amîndoi iresponsabili. în primele săptămîni
lipseam de la adunările de pe platou pentru că preferam să ne plimbăm prin livadă sau să rămînem în dormitor,
eu fumînd, şi să discutăm. Nopţile săream gardul unităţii şi telefonam iubitelor noastre, atinşi de fiorii unei
confrerii foarte pure. Ceea ce ne-a apropiat imediat a fost faptul că Doru, ca şi mine, observa regula lipsei de
familiarism. între noi des-
76
tăinuirile erau spirituale: relatam experienţe, nu făceam confidenţe (care ar fi devenit oricum, mai devreme sau
mai tîrziu, simple indiscreţii călduţe şi înjositoare). Tonul discuţiilor noastre era intim legat de sensul pe care
amîndoi îl acordam devenirii spirituale.
Treptat am deprins şi eu calea de a ignora condiţionarea exercitată de cel care se întîmplă să ne fie alături.
Distanţa dintre mine şi lume eu o realizasem prin impunerea politeţii. Rece şi distantă, dispreţuitoare cînd era
cazul, sau intim-iubitoare, ea nu lipsea niciodată din formula prezenţei mele, chiar faţă de cei pe care îi iubeam.
De la regula politeţii nu am abdicat niciodată. Dar ea a încetat, cu timpul, de a mai fi unica distanţă. Fragila mea
timiditate, izvorîtă din conştiinţa dureroasă a caducităţii mele, indiferent de sprijinul pe care îl găseam în valori,
căci ele nu erau niciodată universal recunoscute şi exista oricum un număr mare de oameni pentru care a trăi
valorile era excentric, în raport cu cei pentru care cultura nu era — ei bine, fragila mea timiditate căpăta treptat
un cheag întăritor: de obicei ne întărim pe seama nesimţirii. Or, eu începeam, pornind de la efortul de a asimila
apodicticul singular al manifestărilor lui Doru, să descopăr în făptura redusă la ea însăşi, lipsită de prestigiile
exterioare ale culturii, un temei al puterii capabile să o opună asimilării. Ce se întîmplă? Deveneam mai liber
fără a începe totuşi să mă simt mai puţin constrâns. Descopeream farmecul indicibil al simplităţii naturale, pe
măsură ce pierdeam siguranţa chestionărilor simple.
75. Dintre constrîngerile pe care Doru le practica pentru a-şi dobîndi autenticitatea făcea parte şi interdicţia de a
poseda o bibliotecă. Doru păstra numai cărţile „esenţiale". Restul — meritau numai a fi citite şi apoi, după caz,
dăruite sau aruncate. Excesul contrafacerii nu mai trebuie subliniat, în schimb semnificaţia profundă a acestui
sacrificiu al „intelectului cultural" este evidentă: pasiunea exclusivă pentru cărţi reflectă neputinţa noastră de a
înţelege adecvat lumea creaţiei. Problema nu este dacă Doru, atunci, o înţelegea, ci faptul că reuşea instinctiv să
se
77
situeze pe o poziţie care nu anula speranţa acestei înţelegeri, ci o făcea posibilă.
76. Oricum ar fi, în aşteptarea adevăratei libertăţi (care ar fi trebuit să urmeze armatei), am trăit amîndoi, în
condiţii agresiv carcerale, o libertate deplină. La o lună de la începerea armatei scriam: „în miezul celei mai
crude îngrădiri resimţi, în pofida trupului, care se supune, o severă libertate" (Carnet IV, p. 3). Acea „severă
libertate" nu m-a mîntuit însă de efectele rigorilor instrucţiei, astfel că, înainte de a depune jurămîntul, eram
internat în Spitalul Militar pentru slăbiciune galopantă.
Aici l-am recitit pe Blaga şi am scris poezii. Nopţile ieşeam pe culoarul pustiu, inundat de lumina rece a neoanelor,
trăgeam măsuţa vizitatorilor în faţa fotoliului şi citeam (sau scriam) pînă mă alungau surorile, îngrozite
de indisclipina mea. Mi-am cîştigat însă respectul, şi, o dată cu el, şi complicitatea, cînd le-am citit dintr-o carte
mediocră a lui Bernard Grasset din 1929, Psychologie de l'im-mortalite, pe care am tradus-o în spital. De atunci
m-au privit cu respect şi uneori îmi aduceau chiar ţigări. Tot în spital am citit Dialectica singurătăţii (Octavio
Paz) şi am atrabilat în chestiunea ambiguităţii inimii omeneşti alături de La Rochefoucauld. Mă exersam în stilul
epistolar, scriindu-i Ioanei, de care eram îndrăgostit cu pasiune: „E dimineaţă şi miercuri. Bineînţeles, sunt în oră
de studiu. Aseară am vorbit cu mama şi apoi cu tine. Aproape mă supărasem, dar mi-a trecut imediat. Pe la opt a
nins imperial. Fulgi mari, grei, albi, în cădere fastuoasă. Am trăit cu tine întreaga bucurie" (Caiet XI, p. 40).
Ioana îmi aducea la spital cărţi, reviste, ţigări, hîrtie de scris. Şi mîncare. Era vie şi proaspătă, neînchipuit de
frumoasă în vioiciunea ei, de sălbăticiune îndrăgostită. E greu să vorbeşti despre iubirea unei femei pe care nu ai
încetat să o iubeşti. De nobis ipsis silemus. Suferinţa adevărată, ca şi iubirea sunt indicibile.
77. A mai fost în acel an Holderlin, pe care l-am citit atunci pentru prima oară în întregime, cu nesaţ. în metrica
lui am compus cîteva poeme, din care unul, despre prie-
78