ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

care citea din Trilogia culturii. Individul era atît de bizar şi de compus, savurînd în plus, culmea!,
fumul unui beţişor aromat chinezesc, aprins, în totală rupere de mediu, într-o încăpere care îl respingea
prin chiar natura ei, încît, în ciuda stuporii, care era şi jenă, îmi venea să izbucnesc în rîs. în definitiv şi
eu sfidam prin cartea pe care o alesesem să o citesc aici, în schimb sfidarea mea era argumentată de o
întreagă filiaţie valorică, care putea fi susţinută. Doru însă, ei bine Doru Kaytar se făcea direct de rîs.
Fronda sa era atît de subiectiv-fragilă, de apodictic-per-sonală, încît oricine o putea răsturna cu un
simplu zîmbet. Ce mă uimea era că nimeni nu sesiza ridicolul acelei a Pariţii. Cum să spun, ridicolul
rezulta nu din insolitul vestimentaţiei, sau al gestului preţios de a fuma acele aro- m e, ci de ostentaţia
silită, din crisparea compozit „dega-
73
jată", din afectarea unei autenticităţi care era în chip obvios artificială. în acel prim ceas al apariţiei sale, Doru
avea un aer uşox homosexual: prin frumuseţea feminină a feţei sale, prin îngustarea „rujată" a buzelor, prin
subţirimea nevrotică a degetelor cu unghii roase din carne, şi arcuite după un contur de gheară, prin pomeţii
saianţi cărei susţineau o privire largă şi oblică, de tot albastră, şi indicibil perversă. Culmea, faptul că picioarele
îi erau uşor crăcănate, fapt vizibil din atitudinea trupului, întărea prezumţia de feminitate masculină. Omul părea
abstras, dar abstras cum abstraşi sunt actorii cabotini care îi joacă pe cei retraşi din lume, mimînd poza tipică a
celor răpiţi în concentrare. Totul în el era precar şi striga contrafăcutul. Doru era precar cum precare sunt crizele,
al căror adevăr e că sunt trecătoare: aştepţi să dispară şi abia faptul că nu mai sunt relevă normalitatea. Ce
promitea a fi normal în Doru? Sperai că îşi va da seama de ridicolul insurmontabil în care se afla şi că va găsi în
mod convenabil o calei decentă de a ieşi din sine scutindu-te de tensiunea crispată a prezenţei lui, care te izbea
prin artificialitate. Dar nu. Doru îşi trăia artificiul cum alţii îşi trăiesc firea. Mitomanie? Prin Doru normalul se
cerea redefinit, căci prezenţa sa era o tensiune şi impunea, indubitabil, un zbor. Cei care au învăţat să-l iubescă,
şi aceştia sunt cei care au înţeles lecţia lui, ştiu că Doru poseda în grad extrem geniul crispant de a sforţa
simplitatea; punea în prezenţă un soi de libertate care te soma să reacţionezi, acceptînd-o sau punînd-o în
chestiune; libertatea sa nu era una a neglijenţei, ci a unei permanente impuneri de adevăr: ce este autentic în a
trăi acum?, şi cum poate fi asumată autenticitatea? Existenţa acelui Doru pe care l-am cunoscut mai apoi la
armată era o punere în discuţie a modelelor valorice cu STAS pe ele.
în raport cu instituţiile în numele cărora existam, Doru făcea figură de golan. Eram departe de a preţui, pe atunci,
valorile huliganice, aşa cum sunt bunăoară acestea exprimate de Mircea Eliade în Huliganii. Avusesem eu
însumi, la sfîrşitul copilăriei, o existenţă „huliganică", dar ea fusese naturală în grad extrem, lipsită complet de
perspectiva asumării actului liber în precaritatea sa auctorială.
74
Cu Doru, libertatea nu era un bun cîştigat, ci un dar exigibil. A te îmbăta cînd ai 13 ani, a asculta muzica zgomotoasă
şi vană a acelor ani, a te droga, în cele din urmă, toate acestea se trag din decizia unui libertinaj care nu
este libertate. Faţă de toate acestea, Doru asuma o experienţă a libertăţii genuină şi castă. Confuzia inevitabilă a
acestei poziţii, despre care voi vorbi mai tîrziu, nu făcea decît să sporească farmecul şi eroismul tensiunii sale.
Era, cum să spun, liber printr-o constrîngere permanentă. Nu te putea lăsa indiferent, cel puţin nu pe mine, căci
sensul atitudinii sale, şi mîntuirea de crisparea care îl poseda, era abolirea relaţiei. Dacă stau să mă gîndesc, faţă
de toate lucrurile importante din viaţa mea, prima mea reacţie a fost respingerea. La fel a fost şi acum: Doru m-a
intrigat fără rest, la prima noastră întîlnire, şi l-am respins în numele propriului său ridicol, care, deşi era real, era
o aparenţă.
72. Apoi, la cîteva zile de la începutul armatei, în timp ce camarazii de dormitor se îmbătau şi proferau voioşi
porcării infantile, tropăind şi rîgîind ca într-o tavernă smintită, am privit împreună cu Doru, noaptea, luminile
oraşului. Mi-a spus: „iată lumea relaţiei, de care am scăpat". Gestul său întindea toate licăririle nopţii. „Ce înseamnă
a te elibera de lumea relaţiei, într-o lume care nu o poate transcende?", l-am întrebat. Doru a devenit
semnificativ pentru destinul meu din acea clipă. Mi-a răspuns: „în definitiv NU EXISTĂ RATARE."
Am rămas siderat. Sensul răspunsului său depăşea obvios posibilităţile de înţelepciune ale unui tînăr de 18 ani.
Destinul devine sensibil în astfel de momente, cînd ceva mai profund decît noi înşine ne alege făptura drept
receptacol. Trebuia să aud acea voce, în acea noapte, pentru a depăşi sfera de reprezentări a simplei conştiinţe
valorice.
'O. Am mistuit trei ani acele cinci cuvinte, pînă am devenit, prin ele, „myst". Nu am fost conştient decît vag de
lucrarea care se opera în mine. Revelaţia care a pecetluit a similarea cuvintelor lui Doru s-a produs în toamna lui
1979, la ţară, prin intermediul fragranţei unor boabe de
75
novă. Apoi a fost revelaţia lipsită de indicator din anii! 1981/82, care mi-a fost ininteligibilă pînă în după-amiaza
zilei de 13 ianuarie 1984, cînd am avut în sfîrşit cheia mutaţiilor parţiale care îmi dislocaseră universul axat pe
valori al liceului. Privind lucrurile ca într-un catalog misonne al vieţii, perioada cuprinsă între 15 şi 28 de ani este
unitară: sensul ei este cultura conştientei; toate iluminările de care am vorbit au avut rolul de a adînci conceptul
însuşi al paradigmei în care m-am mişcat. Sub-reptice, toate au pregătit conţinuturi ale epocii care începe cu 30