ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

cuvîntat instinct că ratarea există şi că, dacă improvizaţia poate fi salvată, lipsa de temei niciodată. Deşi treceam
deja printre colegi şi profesori drept un soi de erudit, îmi ştiam fragilitatea. Educaţia prin cultură te învaţă să
recunoşti şi să înţelegi problemele deja formulate, care sunt ale altora. Cultura nu învaţă pe nimeni nici cine este,
nici ce îl poate mîntui. Singura dominantă afectivă care mă chestiona fără întrerupere era un soi de neizbăvire
sufocantă, care, la începuturile iniţierii în cultură, mi-a predestinat şi primele afinităţi cu existenţialismul (în care
păşeam însă nechemat). Dar probleme personale nu aveam. Existase, desigur, sinuciderea; însă aici era profilat,
în exergă, Pa-vese şi, ostensibil, teologia actului gratuit, care mă pasionase. Existase de asemeni obsesia legată
de „omul posibil", prin care încercasem să exprim totala disponibilitate în care mă aflam, faţă de orice aş fi dorit
să realizez şi faţă de posibilităţile mele. E un defect ruinător să ai calităţi în exces faţă de puterea voinţei. Să ştii
ce vrei nu este o reverie, şi nici o acţiune. Citisem în adolescenţă cartea lui Jules Payot, Educaţia voinţei: nu
extrăsesem însă de aici nici o tehnică spirituală, căci mi se părea inutil să doreşti lucrul care nu se oferă spontan
înclinaţiilor tale. Printre prezumţiile întreţinute de o educaţie prea facilă şi de o recunoaştere a puterilor mele
intelectuale, prematură şi lipsită de exigenţă era şi aceea că, prin talentul pe care îl am, pot realiza orice. Dacă
este vorba aici de destin, atunci acest destin mi-a fost potrivnic. în schimb lucrurile se amestecă. împrejurările
vieţii mele le dispreţuiam. Propria insuficienţă îmi era evidentă şi sufeream datorită ei. Totuşi dominanta
adolescenţei mele a fost facilitatea: practicam numai eforturile care decurgeau din ceea ce îmi venea firesc să fac.
E un alt fel de a spune că doream numai lucrurile care se lăsau dorite. Desigur că aceasta este formula voliţiei
unui timid. Dar nu e numai atît. Există în trecutul meu o unanimă recunoaştere a ceea ce sunt (sau voi deveni),
care nu ştiu dacă nu a fost, în cele din urmă, ispita datorită căreia am căzut. în ciuda
71
sufocantei neizbăviri, adolescenţa mea a fost una a chestionărilor simple.
69. Lipsa de consecinţă a vieţii înseamnă acest lucru precis: tot ceea ce întemeiem nu are durată.
Gnosticul are imediat un răspuns: „pentru că temeiul nu este bun". Forma către care destinul m-a
îndemnat a fost un mod de a fi în lume contrar convingerii că semnele sunt integral şi univoc
decriptabile. Ceea ce vreau să spun este că am terminat liceul fiind convins că reuşita vieţii ţine de alegerea
unui temei autentic. Răsfoindu-mi Caietele, sunt frapat să constat că identificam în chip spontan
eternitatea cu lumea valorilor. Adolescent fiind, credeam în posteritate. Motivul pentru care nu mai
cred acum nu este sentimentul pe care îl am că viitorul fizic al planetei nu există. Un exemplu care sămi
facă accesibil gîndul este acesta: nu mi se părea discutabilă disocierea valorilor estetice pe care o
operase cu atîta lăudabilă hărnicie critica interbelică. Adolescentului care eram, a crea literatură i se
părea un lucru plin de sens. Idealul culturii era pentru el un ideal lipsit de fisură. Autenticitatea nu
putea să treacă decît prin a fi posesor de valoare. Şi, după cum nu există eroi fără un Plutarh, nu există
valori fără auditoriu. Fără a fi conştient, eram sediul unei notorii confuzii, disociate de Nietzsche, între
artist şi actor. Confuzia nu este pasabilă. Ea stă, de exemplu, la originea problematicii de tip
Stavroghin (în decodarea „blestematului psiholog" Tîhon) şi tot ea a asistat la transvaluarea tuturor
valorilor adolescenţei, care s-a produs în primii doi ani care au urmat armatei. Dar semnul că
declanşarea crizei era coaptă în mine a fost întîlnirea cu Doru Kaytar.
70. (In liceu nu înţelesesem un lucru elementar: că geniul meu ţinea de aceea că trebuia recunoscut.
Aveam nevoie de cărţi, care sunt cel mai docil public. Aveam nevoie de prieteni de elită, în care să îmi
confirm superioritatea. Aveam nevoie să fiu iubit, pentru că febrilitatea neantului aceasta înseamnă:
încearcă totul, fără ierarhie, pentru că totul merită încercat. încercam într-adevăr torul, şi mă lăsam
condus de orice şi oricine mi se oferea, pentru
72 .
că nu mă puteam agăţa de nimic: orice prilej de confirmare era un prilej de fiinţă. A fi o fiinţă de
ceremonie nu înseamnă neapărat a fi impostor: profunzimea metafizică a ceremoniei stă în realitatea
pe care o instituie chiar şi numai această simplă relaţie efemeră: esenţa decurge din percepţie,
eternitatea din a fi privit. Exişti în măsura în care privirea se îndreaptă spre tine: acest soi de servitute
consacră în cel privit conştiinţa valorii. în definitiv, cultura condiţionează un comportament de
spectacol. Totuşi, există aici un echivoc care refundamentează adevărul culturii, restituindu-i, dincolo
de farmec, fertilitatea: să nu uităm că ochii pisicii se îngustează nu numai în prezenţa luminii, ci şi
datorită unor amintiri enigmatice ce ţin de o fiziologie care depăşeşte organicul, atingînd implacabila
reîntoarcere de „tors" a ritmului cosmic.)
71. în septembrie 1976, cînd l-am întîlnit prima oară, luasem cu mine la comisariat cartea lui Carlyle
dedicată cultului eroilor în istorie. Aşteptam să fiu strigat, iritat de atmosfera străină şi prăfoasă a
acelui cenuşiu de armată, şi citeam pe sărite, distras. Pe bancheta din faţa mea, cu o figură crispată, de
concentrare făcu tă, stătea un tip îmbrăcat neglijent şi murdar: blugi jerpeliţi, picioare goale în nişte
saboţi cu masca ruptă, un fulgarin cu cel puţin trei mărimi peste statura normală a celui care îl purta, şi