ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

In evoluţia limonadei, armata ocupă un loc important.! Şi, cum aproape totul azi este de esenţa armatei, fiind
astfel de puterea limonadei, locul ocupat de ea este în fond; hotărîtor. Natura armatei defineşte bine şi esenţa
violenţei: prostie, minciună, impostură şi laşitate. Ce aş fi devenit dacă în acel univers imbecil nu aş fi cunoscut
fraternitatea virilă a camaraderiei, a trupei împotriva ofiţerilor şi a individului împotriva trupei? Totul era
massificat în armată, începînd cu individualitatea. Aici m-am dezbrăcat de | suferinţa ipsatorie a distanţei şi mam
dezgustat definitiv de entuziasmele turmei. Nu mai pot tolera, de atunci, „umanismele" fundate în gregarităţi
sensibloide.
Imaginea simbolică a armatei este amestecul şi promiscuitatea. Eşti amestecat, cînd cunoşti starea de strivire, şi
eşti amestecat, cînd trebuie la rîndul tău să striveşti. Aici ţi se aplică răul pentru a-l practica tu însuţi, cu resentiment
şi ură, la rîndul tău. Sunt mai multe imagini tipice ale promiscuităţii, dar cea mai sesizantă pe care am cunoscut-o
în armată este aceasta. După aproape două săp-tămîni de transpiraţie şi tăvălire în noroi, „ierarhia" a
consimţit să ne îmbăieze. Am fost deci încolonaţi, pe piu- I toane, şi duşi, asemeni vitelor la abator, tîrîndu-ne şi
dezordonaţi, spre un corp lunguieţ de clădire, din spatele cazărmii. Am pătruns mai întîi într-o anticameră vestă
şi întunecoasă, cu ferestrele situate cam la doi metri deasupra capetelor noastre. Eram ca într-un puţ infectat.
Mur-
68
daria podelelor, reci şi insalubre, se potrivea cu jegul nostru exuberant. Lipite de perete se aflau două rînduri de
bănci din lemn negeluit, iar pe centru, asemănătoare cîrligelor de spînzurătoare, erau desfăşurate două rînduri de
cuiere metalice, ruginite şi de aspect hidos. Două lucruri m-au frapat: insalubritatea degradantă a încăperii şi
faptul că viitorii mei colegi de armată, în majoritatea lor, nu şi-au dat seama de ea. Cînd oroarea te şochează, încă
se mai poate spera. în foarte scurt timp igrasioasa încăpere s-a umplut de chiote şi trupuri goale, dar goale cum
explodînd de goliciune agresată numai trupurile deportaţilor din lagărele de exterminare erau. Al treilea lucru
care m-a frapat a fost extrema varietate a morfologiei sexelor bărbăteşti, într-adevăr uluitoare. Priveam stupefiat.
în tot acest timp eram înghiontit de ignarii care, cu un instinct sigur, ştiau precis ce au de făcut, şi anume să
pătrundă, printr-o uşă îngustă, metalică şi grea, în încăperea pro-priu-zisă a „băii". Abia dezbrăcat, am fost
împins înăuntru: acesta a fost al patrulea lucru care m-a uluit. O încăpere încă şi mai vastă ca prima, parcă mai
înaltă, şi mult mai întunecată, se deschidea, opresantă şi devastatoare, ochilor mei. Ce vedeam era în chip obvios
o întrupare din Dante, şi anume din infern. Din doi în doi metri, plantaţi ca arborii în pămînt, uscaţi sau trăsniţi,
aici în ciment, se aflau duşuri, strîmbe şi în acelaşi timp aliniate. Gurile lor scuipau picături pocnitoare de apă.
Trupurile goale ale colegilor mei mişunau ca viermii albicioşi, unduind în dezordine, printre aceste beţe metalice.
Culmea e că improbabilele animale găseau bucurie în a se hîrjoni în acea despuiere înjositoare. Spectacolul era
halucinant şi direct recesiv: venea drept din iad şi, întocmai ca în iad, penitenţii îşi ignorau, analfabet, penitenţa.
E un defect al inimii lipsa de cultură a inimii. Apoi a fost administrată apa: mai întîi clocotită, aruncată direct pe
pieile îngheţate. Urletele celor opăriţi abia se distingeau de strigătele hămăite ale porcilor arşi cu aparatul de
sudură, în seara de Ignat. Apoi, la interval de cîteva minute, un jet de apă rece schimba mugetele în horcăieli
indignate. Asta s-a repetat de cel puţin patru ori, fără îndulcire: aburul alterna c u gheaţa, ca în cosmogonia lui
Horbiger. Pielea obişnuin-
69
du-se, sufletul, servil, consimţea. Vitele se declarau mulţumite şi îşi frecau pielea înroşită pradă unui extaz
tembel. Nu am ştiut niciodată dacă tratamentul, ca pentru nebuni furioşi, în şocuri, de alternare a fierbintelui cu
recele, a fost o inabilitate a fochistului, o glumă stercorală sau însuşi modul firesc de funcţionare a băilor în
armată. A fost ultima dată cînd am păşit în acea încăpere sordidă, cu totul asemănătoare unei bolgii din iad.
Promiscuitatea nu stă în etalarea răului, inevitabilă altminteri, ci în consimţirea la el. Eşti prins în ceea ce te-a
cuprins ca desprindere, cu care nu eşti deprins. Nu este întîmplător că individul massificat îşi leapădă bucuros
fiinţa pentru un obicei: funcţionarea se substituie adevărului, înlocuind caracterul cu ticul, du mecanique plaque
sur du vivant. Ceea ce însă nu trezeşte cîtuşi de puţin rîsul. Ritul nu este numai un substitut al fiinţei, în astfel de
situaţii este contrariul ei. Ordinea este înlocuită în armată cu organizarea, individul cu executantul, iar sufletul cu
legiunea. înţelegi unde bat: „iar numele lui e Legiune"... Sensul rău al armatei ţîşneşte mereu din ispita şi
invitaţia de a ucide: personalităţi, la instrucţie, trupuri, pe front. Toată armata nu am făcut decît să ucid în mine
sofismele care pretindeau să o justifice. Unul dintre aceste sofisme încăpăţînate era marxismul.
Do. Destinul este o realitate care se impune conştiinţei fie cînd totul se potriveşte, fie cînd nimic nu se mai poate
salva. Un destin al căii de mijloc este arareori resimţit ca putere ordonatoare. Terminasem clasa a XII-a cu sentimentul
că sunt deplin format şi că nici o întîlnire remarcabilă nu mi se mai poate ivi. Despre prieteni aflasem
esenţialul iubindu-l pe Dominic Dembinski, iar despre femei aveam sentimentul că voi afla esenţialul iubind-o
pe Ioana, ceea ce tocmai mi se întîmpla. în privinţa cărţilor, citisem tot la fel de mult şi de divers ca şi cei mai
harnici din generaţia mea. Că nu posedam o formaţie nici propriu-zis ştiinţifică, nici una temeinic umanistă,
prima presu-punînd matematica şi experimentul, a doua filologia, nu mă stînjenea. Aveam faconda ingenuă a
neofiţilor. Ceea ce puteam numi destin în formaţia mea era întîmplarea
70
că torul se potrivise de la prima încercare, fără eşec şi fără durerea reluării. Totuşi, ştiam printr-un obscur şi bine-