ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

inconsistentă, viitatea? Ce trup, spiritul? Ce inimă, renunţarea?
E dificil să lupţi împotriva inimii şi toţi o facem, con-strînşi. Nu inima este miza, nici spiritul: ceea ce dorim cu
adevărat se plăteşte cu sufletul, ca în pactul lui Faust. Apo-catastaza este o certitudine. Condamnarea este o alta.
Aporiile gîndirii ar părea pasabile, cîtă vreme există somnul, care poate fi oricînd oferit ca răspuns. Or, nici
măcar luciditatea nu este unul. Abia carnea, cu viaţa ei plină de glorie şi mizerie, face mereu şi împotriva
timpului coin-\ cidentia oppositorum a improbabilei noastre alcătuiri, în! favoarea luminii.
62. Cosmotică într-o cultură nu este ordinea care preexistă, ci posibilitatea de a dărui unei vieţi, oricăreia, un;
destin pe potrivă: un adăpost salvator în acord cu esenţa a ceea ce e. Acum, spunem despre nucleul generator al
unei culturi că are generalitate atunci cînd modelul ei intern poate ridica la stil diversitatea cea mai lipsită de
gînd. Această generalitate este oarecum proastă, dacă ne gîndim că înseriază, înregimentează, pune uniformă.
Stilul
60
este, într-o primă instanţă, ridicare la demnitatea uniformei.
Dar mai este un destin, impropriu oricum l-am numi, si care este vizibil în sufletul personal pe care o cultură este
capabilă să-l formeze. Spun „impropriu", pentru că nici ceara nici sigiliul nu vin pe de-a-ntregul din cultură.
Cînd creează personalităţi, o cultură se face purtătoarea unei puteri care nu este numai a ei şi care nu e culturală.
Nu ştiu cum să spun. E în aerul pe care îl respiri, în plămînul care îl mistuie, în gura care îl sărută. A trăi
înseamnă a îmbrăţişa. Viaţa noastră este rodul activ al unei iubiri împărtăşite. Actele prin care organismul nostru
trăieşte sunt ca şi mişcările prin care dăm şi primim plăcerea atunci cînd facem dragoste. Că trăim şi nu murim
imediat este consecinţa erotică a faptului că suntem iubiţi. Şi, fireşte, mai trebuie spus că vitalitatea unei culturi,
care este diferită de rodnicia ei, prin care sunt create destine, este dată de capacitatea de a manifesta, dărui şi
întreţine seninătatea. Culturile care nu pot conduce la aequanimitas nu pot supravieţui, pentru că sunt atroce.
Şi acum ajung la problema lui Camus din Caiete: nu cumva lipsa de sens a lumii este ranchiuna pe care o ai
datorită lipsei tale, personale, de valoare? înţeleg că ierarhia este necesară ordinii (şi nu doar ordonanţelor). Dar
cum poate fi tolerat un edificiu la originea căruia nu stă valoarea ta personală? Or, ştie oricine, valoare nu are
decît cine este izvor. Tot ce stă în consecinţa originii tale se poate salva (de către tine). La 18 ani, singurul
răspuns firesc pe care l-am găsit mi se părea, vai, inevitabil: trebuie să fii creator pentru a fi purtător de valoare;
iar cine nu are valoare este un ratat. Pe muchea acestui abis mi-am irosit toate spaimele adolescenţei. Chestiunea
centrală a conştiinţei valorice este problema ratării.
Desigur, poţi formula obiecţia următoare: ratare nu există, pentru că orice om este creator într-un sens absolut.
Actele cotidiene ale oricărei vieţi autentice sunt creatoare. Valoarea intră în această ecuaţie ca un termen
diminuat Şi oarecum periferic: creaţia este ontologică şi exclude chestiunea relaţiei. Dar mediul meu natural era
(este) cultura, or cultura nu este respirabilă decît în postura de
61
creator. în cultură există opere, iar operele sunt consecinţa] judecăţilor de valoare. Prin urmare, în cultură,
ontologia este recesivă în raport cu valoarea, care este chestiunea centrală. Iar judecata de valoare implică pe cel
care judecă, astfel că orice valoare revine la stabilirea unei relaţii. Cine caută valoarea admite să se aservească
indefinit celui care i-o conferă. Dialectica valorii implică stringent raportul stăpîn/sclav. Iar prin poarta
comparaţiei pe care nu o stă-, pîneşti se intră direct în infern. In paradiso terrestre niqj măcar comparaţia cu sine
nu se punea.
Comparaţia cu alţii, care mă reducea la starea de obiect al judecăţii celuilalt, a fost coşmarul adolescenţei mele.
Ratarea mă îngrozea, pentru că viaţa mea, în ea, înceta să-mi mai aparţină. în ratare eşti sclav. De aceea, dacă o
rezumi la conştiinţa valorică, cultura este o dificultate în plus pe calea mîntuirii. Iar eu voiam cu orice preţ să mă
mîntuiesc, deşi habar n-aveam ce înseamnă asta.
Trebuia mai întîi să aflu că sensul culturii nu este nicidecum realizarea unui tip uman capabil să înfrunte eficient
comparaţia concurentă. Mult mai profund decît „a fi cultural" şi chiar decît „a fi eu-însumi", a trăi faptele şi
actele unei culturi antrena în mine o facultate pe care am ignorat-o multă vreme, dar care a lucrat înlăuntrul meu
continuu. O facultate prin care se poate ţîşni dincolo de lumea celor cinci simţuri şi care trăieşte în cultură pentru
că e legată de faptul de a fi conştient. Facultate care a ieşit în chip orbitor pentru prima oară la iveală în dupăamiaza
unei oarecare zile din ianuarie 1983.
Deocamdată am să-ţi spun că, ori de cîte ori e vorba de viaţa noastră, diferenţa dintre activ şi pasiv este esenţială.
Cînd subiectul este pasiv, răul începe deja să se instaleze. Discernămîntul faţă de letargie, care e răul absolut, este
esenţial. Fii activ şi treaz! Acesta este cel mai însemnat temei al fericirii şi, deopotrivă, al înţelegerii. Este acel
nucleu al seninătăţii, care s-a salvat prin mine nu ştiu cum, în ciuda frustrării, inteligenţei, orgoliului, erudiţiei,
claustrării şi neizbăvirii, şi despre care am descoperit a fi în egală măsură temei al fiinţei mele şi al istoriei
neîncetat contestate, semn improbabil şi neaşteptat al prezenţei lui Dumnezeu în lume.
62
(33. Distanţa dintre seninătate şi posomoreală descrie singura ontologie autentică a fiinţei care trăieşte în timp.
Ce altceva înseamnă să fi salvat din timp decît să poţi cunoaşte bucuria? Pe de altă parte, între posac şi senin stă
atîrnat orice suflet în care se dispută deceptivul timp şi eluziva speranţă. Unul înşală, cealaltă se eschivează.