ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

pentru şcoală probabil, a lui Rebreanu, pe care îl alternez cu Orele astrale ale omenirii (St. Zweig) şi cu Enigma
Otiliei (Călinescu).
57
Fragmentele moderne ale lui Vianu mă entuziasmează, şi răsfoiesc, fără studiu, voi. 2 din Estetica lui Lukăcs.
închei luna cu Aristotel, Despre suflet, cu Influenţa lui Hegel asupra culturii române (Vianu) şi cu studiul lui
Thibaudet asupra lui Baudelaire, căruia îi notez pedant numărul de pagini (78). Cînd am şi lecţii de făcut, citesc
numai 130 de pagini pe zi. în aceste luni de frenezie am căderi cînd mi-e lehamite de tot ceea ce fac, şi clipe cînd
obsesia morţii îmi paralizează voinţa. Totuşi, inspiraţia dominantă a acelor zile pare să fi fost aceea care îmi dicta
aceste rînduri senine: „Şi moartea? Fără gînduri. Lucrez. Eternitate" (p. 15).
59. Anul început sub aceste auspicii se încheia într-o tonalitate diferită. Mă informam cine au fost Tereza de
Avila şi Ignaţiu de Loyola, şi îmi fixez ca teme de meditaţie pentru săptămâna 8-l5 decembrie următoarele: Noul
Testament, mistica islamică, cosmogonia indică, creştină, asiro-babiloniană, egipteană şi îmi propun lecturi din
Orfeu, Musaios, Ferekide, Pitagora, Thales. Pentru săptă-mîna 16-23 decembrie, îmi propun filozofii: Kant,
Leib-niz, Schopenhauer şi Hegel (cu fenomenologia). Toate acestea trebuiau să conducă la redactarea unui
material despre metafizica lui Eminescu, pe care intenţionam să îl prezint la ora de limba română, cu
complicitatea profesoarei. Urmează, pe multe pagini, notiţe după Leibniz (voi. I de Opere, apărut în 1974) şi
Schopenhauer. Am încheiat anul en beaute, alternînd Evanghelia după Luca cu Monadologia.
60. Ca multe din eseurile mele, şi cel despre metafizica eminesciană a rămas în fragmente şi schiţe. Ce este
tipic pentru anul 1975 este convergenţa preocupărilor: lecturile, din singulare, devin globale. Acum citesc pentru
întîia oară autori şi mă străduiesc să îmbrăţişez literaturi. Dacă nu exhaustiv, măcar în proiect: săptămîni şi luni
de zile citeam numai autori aparţinînd unei anumite literaturi, cum e cea rusă, sau mă cantonam în presocratici,
activitate care va căpăta în anul următor amploare. Unitatea prevalează asupra fragmentului. Acest gen de lectură
este încă o înrîurire desprinsă din Blaga. îi zîmbesc încurajator
58
[
tînărului care se zbătea în acele pagini: spre deosebire de mine, el încă nu ştia care e scopul strădaniei sale. Ce
mă uimeşte la el este siguranţa alegerii. Nici o ezitare în selecţia autorilor, puţini autori minori, doar cîţiva
mediocri. Riscurile excepţiei sunt cunoscute. Un zeu mai bun i-a îngăduit însă tînărului ca silinţele sale să nu
debordeze în straniu sau van. Deşi ignora orice plan de perspectivă, ceea ce citeşte pare condus. Sensul aproape
se revarsă din alegerile sale. Uneori mă întreb dacă într-adevăr nu ştia unde merge, într-atît îmi pare de limpede
locul spre care era condus. Dar nu, puştiul se simţea liber, făcea, după cum credea, ce îi venea mai uşor. Pot
spune acum, pri-vindu-l cu admiraţie şi îngăduinţă: fii în pacea celui care te-a privit de la început şi rămîi în
seama acelei voinţe străine de care pari a nu fi fost niciodată conştient că de-pinzi. De cîte ori vei fi rostit, în anii
tăi indecişi, „facă-se voia Ta"? Niciodată, bănuiesc.
61. Şi totuşi, sentimentul că inexistenţa mea debordează m-a ajuns. O dată ce ai dobîndit scopul, solidaritatea cu
ceea ce te face util dispare. Ce rămîne din ce ai trăit? Zilele care pecetluiesc un om sunt mai numeroase decît
paginile care îl explică. Frenezia reuşea să pună surdină tristeţii? O dată risipită, pasiunea care făcea defect nu
izbutea să o sporească, ceea ce înseamnă că nu i se datora nici în a fi, nici în a înceta să mai fie. Mereu neliniştit,
mereu disperat de o întunecare pe care succesele o făceau mai amară. Iar derizoriul nu ţîşnea din eşec, ci dintr-o
permanentă victorie. Victorios faţă de cei care contestă, victorios ca o fatalitate faţă de cei care te-au iubit.
Ce înşală în acest dialog al surzilor, care este iubirea omului pentru om, şi a omului pentru derizoriul reuşitelor?
Sensul iluziilor nu este irealitatea, ci, dimpotrivă, excesul de realitate. Se sentir dans le vrai implică întotdeauna
un grad de falsitate al trăirii. Or, ce este mai adevărat decît frisonul prin care posezi ceea ce te trăieşte? Cînd
posezi pare că indiferenţa lumii trece în plenitudinea ta. Ţintă privită, punct lovit. Alta urmează. Posesia mă
alungă din a poseda, căci omul nu e niciodată una cu ţintele sale. De ce nopţii urmează dimineaţa, iar reuşitei
59
foamea după o alta? Cunosc inconsistenţa timpului după succesiunea sa insesizabilă. Eşecul stă la rădăcina lui afi-în-timp,
prin reversibil în egală măsură cu irepetabil. Căci şi reversibilitatea timpului debuşează în acelaşi
iremisibil advers. Avers, revers, lucrurile nu se echivalează niciodată: suntem făpturi precum monezile cu o
singură faţă. în Evanghelia după Tema există îndemnul: „fiţi trecători", într-adevăr, şi nu faţă de iluzii. E o
uşurare în gîndul că ceea ce iubeşti mai mult este unic şi trecător, în egală măsură cu tine. Iubirea îşi dispută
eternitatea în efemer. Cît de greu oare înţelegem că orice timp verbal avînd atingere cu prezentul este realiter
imperfect? Perfectul este, simpliciter, cadavrul degajat în prezent. Suferinţa întoarcerii, nostalgia, se referă în
chip propriu la perfectul rămas, ca un oaspete al trecerii, din imperfect. Fum disputîndu-şi consistenţa marmurii
cu umbra pe care o lasă în plină lumină de zi. Nimic nu este superfetatoriu în a fi viu. Nimic nu este impropriu.
Şi totuşi: fără consistenţa care îl neagă, această moarte pe care o numim „am trăit", ce viaţă şi-ar mai recunoaşte,