ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

pline de Camus, Dostoievski şi personajele lor, pe care le citez în rînd cu autorii, ca fiinţe independente.
Tot atunci căutam la BCS pe Berdiaev, Spengler, Soro-kin şi Şestov. Un plan de lectură de la p. 74 enunţă, fără
opere, următoarele nume: Mircea Eliade, Nietzsche, Plo-tin, Toma d'Aquino (cu Summa contra gentile), Sfînta
Tereza de Avila {Calea spre desăvîrşire), San Juan de la Cruz, Sartre, Unamuno, Ortega y Gasset, Ludwig
Klages, Savonarola, Machiavelli, Freud, Jung, Swedenborg, Biblie, Evanghelii, Gabriel Marcel, Şestov,
Schopenhauer, Saint-Exupery, Marchizul de Sade, Parmenide, Malraux, Karl Jaspers, Beckett, Sf. Augustin,
Nichifor Crainic (studiul despre V. Voicu-lescu), Aron Cotruş, Pitagora, Emil Cioran, Blaga, Ter-tullian, Jakob
Bohme. Spre sfîrşitul anului, pentru Ioana, am scris o „Introducere în egotism" {Carnet III), care rea-şază, într-o
lumină mai calmă, vechea mea obsesie legată de prezenţa viciului, şi etalarea lui ca valoare pozitivă. Conştiinţa
mi se liniştea, găsind uneori temeiuri la care consimt şi azi: „Orice regret e o conştiinţă vinovată"; „singură
amintirea poate reface frumuseţea" {Caiet II, p. 110 r). Şi altele.
52
54-. Pînă la 18 ani personalitatea mea îşi trăsese realitatea din două vîne distincte: una venea din cei doi ani de
derelicţiune care au încheiat copilăria (damnare, viciu, abuz, excitante, ratare, sinucidere), cealaltă din noua făptură
care descoperise cultura. Desigur că, exceptînd erudiţia pentru care luptam, fiinţa secundă se aplica asupra
materiei confuze oferită de prima. Dar noua mea experienţă nu mai includea în nici un fel problemele excesului,
acea vitalitate huliganică ce riscase să mă piardă la 14 ani. în plus, iubirea pentru Ioana mi-a oferit o stabilitate
afectivă de care a profitat făptura studioasă. In ea mi-am rezolvat aspiraţiile dionisiace, pierzîndu-le sau, pe
unele, uitîndu-le. Altele au supravieţuit camuflate, aşteptînd să reizbucnească cînd le va suna ceasul. Căci o
latenţă huliganică trăieşte în mine mereu, iar de simpatiile echivoce ale acestui gen de personalitate nu m-am
dezis niciodată.
Viaţa mea era acum alcătuită din studiu şi meditaţie, nimic mai mult. Singura mea urgenţă era cultura, care nu
era o urgence du pire. Febrilitatea mea se referea acum la „a dobîndi valoare". Nu uitasem însemnarea lui Camus
din Caiete, în care se întreba dacă problema sensului global al vieţii nu este cumva expresia subreptice a
chestiunii „am sau nu valoare ca scriitor". Lăsînd deoparte ratarea care decurge din existenţialitate, eram chinuit
acum de ratarea care decurgea din a fi sau nu purtător de valoare, axiofor. Pe măsură ce mă adînceam în
rezolvarea problemelor de fizică pentru admiterea la facultate, mă aplicam simultan asupra pregătirii pentru
meseria de scriitor. Ego scriptor era răspunsul firesc la problema culturii, care îi indica de fapt şi limitele. O
soluţie a vieţii în termenii vieţii înseşi îmi era străină, pentru că pierdeam viziunea existenţei datorită existenţei
derivatelor: mă refer la valori. Pînă la terminarea liceului am păstrat convingerea nestrămutată în autonomia
valorilor şi în existenţa lor de facto. Era firesc ca singurul meu orizont să fie idealul perfecţionării mele ca
scriitor şi ca om de cunoaştere. Acest ideal a fost dramatic pus în discuţie de experienţa armatei, experienţă
limită în multe privinţe, şi de înrîlnirea cu Doru Kaytar. Interesant este că, deşi orizontul meu era ine-
53
vitabil laic şi istorist (fără să am habar măcar ce este istoria, or dacă ea realiter există), referirile la religie sunt
dese şi pline de interes (interesul meu faţă de ele). De exemplu, în exerga Caietului III de note se află această
notă: „Tabor, munte situat la SE de Nazareth. Lumina Taborului (Ta-vorului?). Schimbarea la faţă." De reţinut că
nu este o simplă însemnare, ci este o exergă. Semnificaţia ei, ca argument al întregului caiet, îmi scapă. O aveam
atunci?
55. Interesul faţă de Dostoievski era evident; dar nu în latură religioasă, ci existenţială. Vedeam în el un rezervor
de fapte tipice pentru autenticitatea stărilor limită, în sensul existenţialist al termenului. Pe urmele lui Camus,
vedeam în Kirilov sau Ivan Karamazov cele mai semnificative personaje. Azi aş înclina mai degrabă, păstrîn-du-l
pe Kirilov, pentru Stavroghin şi Zosima. Sau pentru Dostoievski însuşi, cu Jurnalul unui scriitor şi întreaga lui
viaţă, cu echivocul rezultat din imprudentele afirmaţii ale lui N. Strahov, la moartea acestuia. îmi amintesc că, în
vacanţa de vară, am reluat Crimă şi pedeapsă, Demonii, Idiotul şi Fraţii Karamazov pentru a extrage din ele
citatele putînd argumenta o filozofie dostoievskiană. Am descurajat repede, surprins să descopăr că, spre
deosebire de Camus (de pildă), enunţurile sale teoretice nu se lăsau smulse fără mutilare din contextul romanesc.
Am interpretat la acea dată acest rezultat ca o insuficienţă; în fapt, e un suprem elogiu, şi exprimă distanţa dintre
o operă romanescă autentică (Dostoievski) şi una de apolog (Camus). Cu Dostoievski se deschide al doilea caiet
de însemnări din 1975.
56. Ce mi se pare mai important este că acum, la 18 ani, am descoperit culturile istorice. Lecturile mele fuseseră
toate contemporane, iar adîncimea pătrunderii mele, din punct de vedere istoric, nu depăşea secolul al XlX-lea.
De altfel, citeam fără simţ istoric. Vreau să spun că singurul meu interes era prezentul, adică strict problema mea.
Decupam citatele la fel cum o costumau renascentiştii pe Fecioara Măria în straie contemporane lor, crezînd că o
situează, astfel, in cadrul „istoric" din Betleem. Contextul
54
îmi spunea prea puţin, pentru că nu eram deprins să evaluez o mentalitate: puteam cel mult aprecia o valoare.
Specificităţile îmi scăpau, pentru că ignoram diferenţa. Nu făcusem încă experienţa unui totaliter aliter: Gide,
Pavese, Malraux, Proust, Musil erau în definitiv una; Kant, Hegel, mai puţin Nietzsche exprimau un stil al
speculaţiei omogen şi solidar, care nu lăsa să se vadă fisura în mentalitate pe care aş fi putut-o sesiza prin