ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

se mai întoarce la ea, pentru că forma însăşi a lui „urzit pe dinlăuntru", adică în-tors, nu admite urzeala dublă:
acul nu împunge de două ori aceeaşi gaură, este acelaşi lucru cu înţelesul cuvîntului nostalgie, care înseamnă
suferinţa întoarcerii: nu originile sunt regăsite, ci consecinţele lor. Or, acest lucru noi ştim foarte bine ce
înseamnă: Făt-Frumos nu îşi regăseşte părinţii, ci singurul loc în care moartea mai putea să îl caute, originea sa.
Căci acesta e tîlcul lui a fi viu: dacă am putea să nu revenim înapoi, am trăi nesfîrşirea. Căci moartea nu ne poate
atinge decît din izvor, numai acela poate fi secat: cine ar încerca, cu mintea întreagă, să sece cu pietre fluviul de
la albia lui matură? Dar totul e revenire, iar ce fac acum ştiu bine că îmi recapitulează moartea. Cu cît sunt mai
aproape de trecut, de originea mea, cu atît semnele ei sunt mai puternice şi mai vii. O fac însă pentru tine.
45. Subiectul favorit de discuţie al colegilor mei de liceu, în anul I (şi mai departe), era cum să-ţi pierzi mai
repede şi mai desfrînat virginitatea. Sexul îi agita ca o neputinţă presimţită şi îi fascina ca o promisiune deopotrivă
promiscuă, fericită şi prea îndelung amînată. Cum i-aş fi putut tolera? Ei bine, nu i-am tolerat deloc. De
timpuriu, relaţia mea dominantă cu semenii a fost dispreţul. Nu trebuie ignorat totuşi că, în egală măsură, cel
puţin atunci, era şi nesiguranţa. Dispreţuiam preventiv. Gîndul amestecului mă oripila. Acel rudiment de cultură
de care uitasem, ca şi uşurinţa înnăscută de a fi inteligent şi de a vorbi bine au fost cele două argumente
hotărîtoare care m-au separat. învăţînd bine şi cu incredibilă rapiditate, am fost în continuare lider, dar un
conducător care refuză să mai conducă. în liceu ierarhiile sunt puerile: fie eşti pre-
44
miant, fie eşti derbedeu. Eu eram premiant, dar am reuşit să impun ca această distincţie să apară drept secundară
în raport cu o alta, pe care să o numim „elevaţie". Eram mai inteligent decît mulţi din colegii mei, dar cu
siguranţă nu decît toţi. însă însuşirea prin care îi depăşeam indiscutabil era înălţimea la care înţelegeam să mă
situez. Şi azi încă, cred că valoarea unei inteligenţe nu este dată numai de capacitatea de a rezolva probleme, ci şi
de statura pe care înţelege să le-o dea. La început era simplu: posedam statura lecturilor pe care le aveam. Dar
cum nu posezi niciodată ceea ce ai, era la mijloc o mică înşelăciune: nu doar cantitatea lecturilor mă deosebea, ci
şi calitatea lor. Modul în care mi-am ales cărţile a fost însă o chestiune de graţie: ele m-au ales. Meritul stă doar
în efortul de care eşti capabil, pornind de la căutarea a ceea ce ai găsit: asta îmi era limpede, cred, încă de atunci.
Citeam deci în întregime altceva decît colegii mei. In asta consta simplitatea, că înălţimea nu era a mea, ci a
lecturilor. Cu timpul lecturile au fost urmate de meditaţii, iar meditaţiile de nevoia de a construi ceva. Astfel s-au
născut caietele mele, azi în număr de aproape şaizeci, şi care au început prin a fi schiţe stîngace de jurnale.
Nevoia de a nota ce mi se întîmplă era autentică, deoarece înainte de a fi scriitor doream să devin un om care
cunoaşte. Şi chiar înainte de a dori să asum cultura, instinctul care m-a împins să scriu, în prima mea vîrstă
conştientă, a fost ecumenica vocaţie de mărturisire.
4o. Desigur că orice puşti pus în contact cu lucrurile mari ale lumii se simte năpădit de o vulgară vanitate. Cu
siguranţă că şi eu puneam accentul pe „eu" şi nu pe aplicarea eului. Stîngăciile de expresie, exclamaţiile
prosteşti, preţiozităţile exprimării, toate acestea revelau dintr-o structură parvenită. Pe de altă parte, desigur că
orice început asumă o anumită impostură. A mea era îndrăzneaţă, pentru că deschisesem ochii într-o casă
aproape lipsită de cărţi. Indîrjirea mă făcuse să îl citesc pe Kant. Poate că un belfer nu vede aici decît prezumţie.
Dar amintirile mele vorbesc despre un puştiulică eroic, modest şi plin de umilitate. Este aici un moment care îmi
trezeşte admiraţie. în definitiv
45
puteam să continuu a frecventa ceaiurile, eram doar respectat (pentru performanţele la învăţătură) şi curtat
(pentru faptul, care sărea în ochi, că nu eram tocilar). Ei bine, ca un novice sîrguincios dintr-un seriptorium
medieval, acel adolescent şi-a dedicat mai multe luni lecturii cursive din Kant. Cum o făcea era pe de-a-ntregul
scolastic. Majoritatea cuvintelor îi scăpau, pentru că, dacă le înţelegea litera, spiritul îi scăpa. Construcţiile
traducerii lui Bagdasar erau greoaie, topica chinuită. Găseam cuvinte care nu aparţineau uzului public. Le
memoram cu voce tare, notîhdu-le pe foi, care, din păcate, s-au pierdut. Seara, înainte de culcare, le repetam din
memorie, verificînd apoi după hîr-tii exactitatea. Pe scurt, învăţam cum copiii în clasa I deprind alfabetul sau,
mai tîrziu, tabla înmulţirii. Nu învăţam pentru a ului, ci pentru a înţelege, căci refuzul tatei mă umilise. In chip
obscur, voiam să demonstrez că este posibil să faci bine şi în acelaşi timp două lucruri opuse. Interesant este că
niciodată nu îmi amintesc să fi visat să scriu şi eu, la rîndul meu, o carte ca aceea asupra căreia mă străduiam. în
acest sens, ofranda mea a fost pură, fără recompensă. O jertfă curată, cu mijloacele schimniciei. Poate că atunci
am deprins farmecul vieţii de mînăstire şi atracţia pentru umilinţa bună a intelectului într-un seriptorium
medieval. Oricum ar fi, munca disciplinată şi efortul au fost căile prin care adevăratele cărţi mi-au devenit
familiare.
4:7. în faţa semenilor păream a fi un învingător, pentru că totul mă favoriza şi totul îmi ieşea din prima încercare,
înlăuntrul meu ştiam însă că nu fac decît să servesc. Sentimentul unei misiuni se conjuga totdeauna, bănuiesc, cu
aptitudinea de a fi un bun soldat. Ce misiune? Probabil că prin clasa a X-a mi-am pus în gînd să devin erudit.
Prin erudiţie înţelegeam mai puţin precizia citatelor, cît varietatea lor, şi anume mobilitatea care să îţi permită să
legi într-un acelaşi gînd experienţe foarte diferite ale culturii, cum ar fi Dante cu Bhagavad-gîtă şi cu Nietzsche,
sau Egiptul cu scolastica. E destul arbitrar în această dorinţă, dar să nu uităm că ţinuta dreaptă se deprinde fie
fiind naturaliter aristocrat, fie prin exerciţii de demnitate.