ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

lucruri diferite nu pot fi făcute bine în acelaşi timp. Că dacă te dedici unei cariere ştiinţifice (eu, adică, mă
dedicasem unei cariere ştiinţifice!) nu există loc pentru literatură şi filozofie şi că decît să ştii superficial multe
mai bine să ştii bine puţin. Astfel că e un semn de superficialitate să vreau să ştiu ce înseamnă raţiune pură, aşa,
numai pentru a şti în general. Şi a refuzat să îmi răspundă la întrebare.
Acest refuz a fost capital, pentru că m-a iritat peste măsură, îndîrjindu-mă. Rezultatul nu este strălucitor: mi-am
procurat de la un coleg Critica raţiunii pure şi am început să o tocesc cu o minuţie pe care nu o cheltuisem pînă
atunci în nici o activitate. împotriva voinţei sale şi într-un sens pe care nu îl dorise, tata avusese dreptate: Kant
m-a îndepărtat definitiv de preocupările şcolare, care mi-au părut de atunci nu numai neinteresante, dar direct
puerile. Rigoarea din această operă şi ambiţia de a o dobîndi integral, în sensul ei deplin, mi-au pecetluit
destinul. De reţinut: rigoarea şi mai puţin profunzimea ei, care, sunt convins, azi, îmi scăpa în totalitate.
Astfel că primul contact cu un autor serios a fost o priză de ceremonie. Dar intram pentru prima oară în posesia
41
unei forme a culturii, care era fastă: avea contururi de catedrală.
4-3. Un lucru e cert: nu am decît memoria conştiinţei. Amintiri de context, cu legătură între ele, alcătuind un
continuum despre care să pot spune oricînd „acesta este firul vieţii mele", nu am decît după 12 ani, adică numai
din acea perioadă care a cunoscut „prima beţie a lucidităţii". Căci eu nu îmi amintesc decît cum gîndeam că
eram, nu faptul însuşi. Ceea ce nu e deloc straniu, dacă ne gîn-dim că memoria pe care se întemeiază destinul
conştient este o anexă nu a lui „a simţi", ci a lui „a fi resimţit". Vreau să spun că memoria se naşte din oglindă, şi
anume din tulburările care fac redarea imperfectă. Conştient eu sunt numai de pe la 13 ani, şi tot de atunci am
amintiri continue.
Memoria pe care îmi edific copilăria este de cu totul altă natură: ea nu alcătuieşte un destin, ci un mozaic geologic.
Suportul resuscitării acestor imagini ale norocului sunt întîmplătoarele obiecte ale vîrstei ucise. Eu nu
ţineam minte să fi citit în copilărie: dar am descoperit cărţile, care au constrîns amintirea să ţîşnească, şi acum
ştiu că citeam. Eu nu ţineam minte pe Corto Maltese, pînă cînd un prieten pasionat de Hugo Pratt nu mi-a pus în
faţă, acum cîţiva ani, colecţia completă a benzilor desenate cu Corto Maltese. Să le revăd, la început distrat, a
fost o revelaţie în sensul propriu al cuvîntului: carne şi imagine şi-au recăpătat lumina care învie, resuscitate fără
ranchiuna judecăţii. Şi aşa mai departe. Dacă aceste „obiecte" nu ar fi fost martorii copilăriei mele, copilăria mea
nu ar fi reînviat niciodată. Căci memoria mea era neputincioasă: neavînd un destin de asumat, şi nici unul pe care
să îl argumenteze, ca trecut privilegiat al prezentului, ea nu se raporta la trecut decît ca la o întîmplare a imaginii
reamintite. Dar fotografiile nu alcătuiesc un album pentru ochiul străin decît dacă există conştiinţa înglobantă a
tradiţiei, care să vorbească. Străin faţă de lume în adolescenţă, am fost străin de copilăria mea pînă cînd
seminţele unui nou viitor şi-au ales, din trecutul meu ignorat, humusul unei
42
existenţe care trebuia să învie, pentru că în sfîrşit se năştea acum o consecinţă a acelor ani, care nu avuseseră nici
una.
44-. Nu există memorie în afara destinului, pentru că altminteri memoria se risipeşte în simple amintiri, în imagini
disparate. în spaniolă dispamtes înseamnă neghiobii. Arheologia trece într-o neutră geologie. Imagini ale trecutului
sunt puzderie: destine mai puţine. Este motivul pentru care nu putem avea decît memoria epocilor în care
am fost conştienţi, căci ne amintim nu fiinţa, ci conştienta ei. Cît despre epocile în care nu am fost conştienţi, mă
refer desigur la paradis, memoria lor este posibilă numai dacă în fiinţa prezentă se naşte un destin care forţează
trecutul ignorat la resuscitare. Ar fi oarecum un trecut inventat, dacă nu ar exista cele cîteva vestigii înhumate în
obiectele care au supravieţuit diluviului temporal.
în definitiv, ceea ce spun este banal: este metoda istorică aplicată memoriei personale. în timpul cel mare al
istoriei sunt faptele şi sunt semnele ei. Numai cele din urmă supravieţuiesc, care sunt conştiinţe de fapte. Apoi
toate se uită, cîte nu au avut semn. Dar există uneori un prezent care, pentru a se argumenta, are nevoie de un trecut
care ar fi trebuit să existe. Necesitatea îl face real. Ei bine, nu observăm cu adevărat un semn decît dacă ni se
adresează, adică dacă suntem capabili de a îl aprecia ca fiind tua res agitur. Silexurile aduse de torent erau familiare
războinicilor kikuyu, dar nu ca silexuri paleolitice, ci ca pietre ale duhului tunetului. Leakey avea nevoie de
un trecut care să îi argumenteze aşteptarea, şi abia atunci a ştiut ce sunt acele pietre, cînd le-a putut gîndi ca
supravieţuind epocii pe care o căuta, cu imperativul dorinţei.
La început, orice realitate e o dorinţă insuficient aplicată. Apoi e o dorinţă realizată. în fine, sfîrşeşte prin a fi o
dorinţă gîndită, adică dorinţa unei dorinţe, apoi nimic. Adică statuia unei realităţi, mormîntul ei gol, cenotaful:
realitatea din care a fi real s-a retras lăsînd risipit doar obiectul, şi, din el, doar obiectitatea. Semnele fac
realitatea, iar după numire realitatea dispare. Este legea oblică a paradisului. Cine supravieţuieşte în el cu un set
de amintiri complete? Nici Lazăr nu a vorbit despre coborîrea în
43
moarte, nici Enoh nu s-a întors din spaţiul unde, în lumea în care trăim, nedîndu-i deci moartea, Dumnezeu l-a
răpit la sine. Nu mi-l pot imagina pe Adam păstrînd memoria Paradisului, în schimb ştiu bine că şi-a amintit
mereu primele clipe ale goliciunii. Către trecutul în care am fost fericiţi semnele există: dar ele sunt cel mai
adesea asemeni îngerului cu sabia rotită în foc pus la poarta Paradisului. Din locul izgonirii nici o întoarcere nu