ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

crudă a copiilor, am uitat-o pe Manuela imediat ce nu am mai avut nevoie de ea: adică cincisprezece
ani, pînă cînd, la 29, am scris A iubi, text care îmi reevaluează începuturile primei cezuri şi care o
reaşa-ză. Fapta Manuelei a precedat declanşarea primei cezuri, iar evaluarea însemnătăţii ei în
contextul experienţei eşecului, simetric între 14 şi 29 de ani, a pus în lumină conştientizarea trecerii
spre a doua cezură.
Cel care începuse prin a fi un viezure iscoditor sfîrşea aventura iniţiatică a copilăriei în făptura unui
adolescent retractil şi nesigur, interiorizat cu asupra măsură, gol, virgin şi bîntuit de o fertilă uitare.
Mi-am început vîrsta conştientă a adolescenţei cu o memorie intactă şi vidă: uitasem tot ce mă
precedase. Cel care se declara „eu" în declinare era un om nou.
35. Voi vorbi puţin mai jos despre cărţile în care şi-au găsit trup pasiunile copilăriei mele, despre care
am uitat totul — timp de cincisprezece ani. în treacăt fie spus, această uitare este psihanalizabilă. Voi
enunţa motivele ei mai jos. Deocamdată voi spune că în vara care a urmat eşecului de la liceu am
învăţat superficial, dar am citit enorm, şi anume prima dată conştient, urmînd un plan şi fiind confiscat
integral de el, cit era ziua de lungă. Părinţii credeau că învăţ: eu trăiam, clandestin, ultima aventură a
cărţii care era de esenţa copilăriei. Ei bine, în biblioteca alor mei mai erau etalate copios operele „istorice"
ale lui Dumas-tatăl. In ordine cronologică, cu o pasiune încăpăţînată, le-am citit în două luni pe
toate. Am încheiat cu senzaţionalul studiu filozofic intitulat, în tra-
36
ducerea românească, Caterina de Medici, aparţinînd lui Balzac. Acea Franţă istorică ce a trezit
interesul lui Dumas şi pe care a drapat-o în straiele sale superficiale, dar foarte stimabile, a constituit
ultima aventură a copilăriei mele. Obsedat de semnificaţia destinală a gesturilor cum sunt, nu ştiu dacă
mi-am săvîrşit vîrsta „inocenţei" en beaute. Nici o fisură nu a umbrit însă această despărţire. Valorile
încă nu existau iar intoleranţa gustului ales încă nu mă cotropise. Trebuia să mai citesc cărţi. Dar care?
36. Cînd, acum trei ani, mi-am mutat cărţile din Cai-matei în Moşilor, am descoperit, în fundul
bibliotecii, ascunse şi prăfuite, un raft plin cu cărţi care m-au surprins. Erau cărţi din colecţia
„Triunghi", apărute la editura Tineretului, şi fascicule din colecţia SF de un leu jumătate. Le-am
răsfoit, cu gîndul de a le restitui tatei, căruia gîn-deam că trebuie să îi aparţină. Dar toate aveau
juvenila mea semnătură, încă nefixată, gravată pe prima pagină. Descoperirea că aceste cărţi îmi
aparţineau m-a uluit. Desigur, cel mai uimitor lucru era o uitare atît de perfectă, dar şi puţinul respect
de care se bucură această literatură în ochii mei probabil că m-a stînjenit oarecum. Raftul care
acoperea aceste producţii era ticsit de cărţi de eseuri şi de istorie. Această întîmplătoare alăturare
spaţială, prin acoperire, îşi are tîlcul ei: cărţile etajului conştientei obliterau inconştient („întîmplător")
cărţile etajului neconştienţei.
Şi, cum de cîţiva ani pierdusem gustul intolerant al ierarhiilor, am cărat acele surprinzătoare cărţi în
Moşilor, cu gîndul să le cercetez mai tîrziu.
37. Toate erau citite, probabil de mai multe ori, judecind după uzură. Majoritatea apăruseră între
1968 şi 1969, cîteva în 1970. Cum astfel de cărţi se epuizează şi azi repede în librării, bănuiesc că anul
apariţiei a fost şi anul cumpărării şi, mai mult ca sigur, şi anul lecturii. între 11 şi 13 ani, lecturile mele
au fost în chip esenţial lecturi SF.
Le-am răsfoit, cu ochi neîncrezători. La început, paginile îmi rămîneau opace: erau tot atît de proaste
pe cît credeam. Apoi umbra de uitare a fost sfîşiată de cîteva ţîşniri foarte vii şi descumpănitoare.
Descopeream un tărîm scu-
37
fundat. îţi aminteşti de pasiunea pe care am dedicat-o constant peregrinărilor lui Corto Maltese, şi efectul emoţional
pe care l-a avut enigmatica sa metafizică legată de continentul scufundat MU. Acelaşi lucru s-a petrecut şi
acum, căzînd peste paginile în care Aelita îi povesteşte lui Los părăsirea Pămîntului de către strămoşii
locuitorilor de pe Marte. Sunt aici elemente dintr-o mitologie care mi-a fascinat copilăria şi despre care nu mai
ştiam nimic. Asemeni prăbuşirii în ape a Atlantidei, copilăria mea îşi aştepta arheologul. Apoi am recitit Luntrea
sublimă, şi lumina a sporit. Am regăsit aceeaşi obsesie a paradiziacului în Nebuloasa din Andromeda, cu aluzia
la continentul sudic Gondwana, în conjuncţie cu revelaţia atît de mult dorită a lumii de pe Epsilon-Tucan. în fine,
acelaşi gust mi-a fost redeşteptat de fantezia lui Fred Hoyle intitulată A de la Andromeda. Restul cărţilor care
umpleau raftul nu m-am ostenit să îl reiau: timpul le făcuse ilizibile, ştergînd din pagini ceea ce vremea rupe şi
din viaţă: pasiunea care justifică erorile şi înţelesul care purifică, din fals, neadevărul.
38. Ce îmi vorbea în aceste povestiri era presentimentul unui paradis indemonstrabil. Nu ştiu ce înţeles dădeam,
copil fiind, pasiunii pentru miturile tărîmurilor scufundate. Desigur, înţelesul trăirii înseşi. Dar, cum adevărul stă
în consecinţă, adică în rodul pe care floarea este capabilă să îl dea, trebuie să remarc că înţelesul pasiunii stă în