ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

nuvelist şi metafizician de apologuri. Trăirea ca atare a copilului nu poate fi omologată, căci expresia
ei este evanescentă: nu o reprezintă.
în cazul copilăriei, esenţa şi fenomenul coincid. De aici imposibilitatea de a conferi valoare, căci
valoarea se poate acorda numai înstrăinării. Este pueril să gîndim Recviemul în consecinţa îndemînării
micuţului Mozart de a mane/ra clapele clavicordului. Expresia nu aparţine copilăriei, ci alungării din
paradisul terestru, şi anume încercării disperate de a-l reintegra.
32. Cînd am hotărît să devin ceva, m-am instalat în prima cezură, care a anulat copilăria. Aveam 14
ani. Cînd mi-am dat seama că nu mai pot deveni ceva, fiind prea
33
limitat de ceitatea haecceităţii, am fost, împotriva voinţei mele, instalat în a doua cezură, care a resuscitat
copilăria. Aveam 29 de ani.
33. A trăi într-o esenţă integral manifestabilă înseamnă a trăi un tip de experienţă pentru care percepţia formei
este imediat resimţită ca înţelegere a unui conţinut. Această trăire este inteligibilă pentru că nu trebuie să treacă
în expresie pentru a fi stăpînită. Inteligibil aici este faptul că cel care trăieşte este acelaşi cu cel care este trăit.
Conţinutul trăirii este chiar forma ei, astfel că, în chip obvios, pentru copil sensul vieţii rezultă din aceea că
trăieşte exact acel tip de viaţă pentru care problema sensului vieţii nu se pune.
Această săvîrşire are o consecinţă importantă. Pentru că nu stă sub specia valorii, copilăria nu stă sub limitarea
expresiei: nefiind expresie, copilăria nu este exteriorizare de conţinuturi manipulabile; pentru că totuşi inteligibil
nu este decît conţinutul, inteligibilitatea copilăriei stă în percepţia conţinutului de sine şi de alţii ca formă nemijlocită
a trăirii: cu alte cuvinte, copilul trăieşte conţinuturile vieţii ca formă a vieţii înseşi. Or, asta înseamnă că a
fi copil revine la a parcurge necronologic, căci timpul aici nu există, inventarul esenţial de forme de care este
capabilă viaţa însăşi. Acest inventar este finit, pentru că şi parcurgerea sa este. Formele defilează prin copilărie
ca în-tîmplări banale ale vieţii. A privi, cînd eşti copil, înseamnă a trăi în chip genuin forma privirii. Şi aşa mai
departe, pînă la gesturile banale, cum ar fi faptul de a primi şi de a da celor iubiţi, sau numai doriţi, sărutul, pe
care nici un copil nu îl deprinde, ci îl inventează. Copilăria este un tezaur de forme esenţiale, şi anume ea pune în
lumină acele conexiuni de forme care vor alcătui, mai tîrziu, temele pe care personalitatea adultă îşi va edifica,
adesea în răspăr, confuziile sau iluminarea. în copilărie totul este perfect, pentru că orice conţinut este direct
formă a vieţii. Copilăria recapitulează nu numai ceea ce vom deveni, dar şi tot ceea ce constituie, în chip
potenţial, universul de care suntem capabili. Că deja, într-un sens, din copilărie ieşi complet săvîrşit a fost
exprimat de Charles Peguy prin
34
lipsa de apel a acestui enunţ: ă douze ans, la pârtie est deja
jouee...
34r. Viezurele de la grădiniţă, iscoditor şi neastîmpă-rat ca o nevăstuică. Robinsonul din stradă, îndrăzneţ şi
dominator, agil, lipsit de teamă, sălbatic şi imprevizibil. Această existenţă alterna cu aceea de elev model: vieţi
separate şi ireconciliabile... Nechezam prin curtea şcolii, încălţat cu bascheţi chinezeşti, ca un mînz neastîmpărat.
Apoi, treptat, sălbaticul este colorat de un imaginativ care mută năzuinţa de a avea aventuri misterioase, din
viaţă, între filele cărţilor. Este vîrsta, între 9 şi 12 ani, cînd tata-mare mă surprinde mereu citindu-i cărţile din
bibliotecă, şi mă laudă, spre exasperarea bunicii, care nu vede în mine decît un ins în care se dispută pasiuni
vehemente, distructive şi contrare: claustrarea între cărţi alternează cu berzele pe care le schilodeam cu arcul ale
cărui săgeţi erau confecţionate din acele daracului, cu podul incendiat, cu puii ucişi în „safari" şi cu ferestrele
sparte de o praştie special construită pentru a semăna celei văzute într-un serial cu Thierry la Fronde.
Urmează apoi doi ani de violente dispute cu mama, în care adolescentul, încă copil, reneagă treptat universul
copilăriei, transformîndu-se într-un hippy halucinat de o ideologie a revoltei vagă şi obstinată. Este epoca în care
mă îmbrac jerpelit, deprind fumatul şi, la 14 ani, mă îmbăt, cu voinţă, prima dată. Ascult muzica zgomotoasă şi
imperativă a unor Jimi Hendrix, Janis Joplin, Led Zeppelin, Black Sabbath, Deep Purple, Cactus etc. Epoca
revoltei hippy elimină aproape complet pasiunea lecturii, despre care uit chiar şi că a existat. La un chestionar
privitor la scriitorul preferat, dintr-un album alcătuit de colegele de clasă, răspund „La Fontaine" (clasa a VH-a),
fără opţiune reală, numai pentru că era singurul nume mai exotic care îmi venise în minte. Acest vid semnifică un
singur lucru: încetasem să mai citesc cărţi, astfel că noţiunea de scriitor preferat îmi devenise improprie: eu nu
aveam nici unul. Un coleg, Caranica Cornel, scrisese „Baudelaire", despre care nu ştiam atunci decît că este
francez, după grafie (căci franceza o stăpîneam bine încă de atunci).
35
La sfîrşitul copilăriei mele deja adolescente m-am îndrăgostit. Am fost respins. Am căzut apoi la
examenul de admitere în liceu (Lazăr). Am cunoscut derelicţiunea şi dezordinea, sinuciderea mă
bîntuia. în vara care a urmat eşecului, toţi colegii şi prietenii m-au părăsit, cu excepţia Manuelei
Antoniu, despre care nu ştiam nici măcar că îmi este prietenă. Ea m-a întărit ajutîndu-mă să depăşesc
impasul relegării, delicat şi cu discreţie: a reuşit să mă ajute, şi, mai mult, să mă ocrotească, fără a mă
umili. A făcut tot ce trebuia făcut în deplină devoţiune: generozitatea nu are răsplată. Cu inocenţa