ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

^
Ce este acest lucru „cel mai bun" pe care l-au avut cei doi? întîmplarea e simplă şi simplitatea ei îi indică natura:
semnificaţia ei stă în faptul că nu are nici una. Totuşi, consimţămîntul celor doi în privinţa importanţei celor
relatate nu este dtuşi de puţin arbitrar: nu relevă nici dintr-o tîmpă reverie, nici din mediocritate. Flaubert asta
spune: există ceva în amintire care nu e reductibil la faptul trăit. Fericirea care există în nostalgie nu este un
clişeu, cum nu este unul nici dragostea-rapt pe care o ironizează Flaubert la începutul Educaţiei sentimentale. Ce
vreau să spun? Prezentul este inepuizabil, pentru că şi viaţa este. Dar şi trecutul este un enigmatic tărîm al
fericirii. Acest trecut-fericire nu ştiu cui îl datorăm: orice existenţă, cît de mizerabilă, îl cunoaşte. Căci, mi-e
limpede, sunt două vieţi: într-una trăim pentru a muri; în cealaltă trăim ca şi cum ne-am fi recăpătat deja trupul
gloriei. în cele din urmă înţelegi asta: că nu este nimic de înţeles. Şi acesta, în mod enigmatic şi senin, este
sensul.
275. Oare un om este format la 30 de ani? Peguy spunea: â douze ans la pârtie est jouee... Dar la 30? Un fapt
este sigur: Murim întotdeauna prea tineri şi, după cum se pare, par malentendu. Goethe, în anii săi tîrzii,
argumenta nemurirea prin conservarea activităţii, pe care o numea, preţios, entelehie. Aş putea argumenta
probabilitatea nemuririi prin restul pe care îl lăsăm. Dar moartea nu este niciodată necesară, chiar dacă ne-o dăm,
ca Montherlant, sau consimţim la ea, ca martirii. Cînd este vorba de lucrurile pe care le înţelegem puţin, sau
deloc, cuvintele se îmbulzesc întotdeauna. Nu ştiu ce imagine am reuşit să construiesc despre mine. Din sensul
pe care l-am organizat, acum îmi revin toate ca un reflux de nonsensuri, încă din 1975 eram obsedat de gîndul de
a înţelege temeiul în consecinţa căruia am ajuns să fiu ceea ce sunt. Acest temei îl ignoram. Căutam să suscit
adevărul prin pasiune, originile — prin strălucirea consecinţelor. Pe măsură ce le cunosc mai puţin, dorinţa mea e
mai puternică. Dar cum? în 1975 eram ceva, şi voiam să aflu ce anume. Apoi am devenit altceva şi obsesia a
rămas aceeaşi. Pentru un obiect care nu există, sau s-a schimbat, ce cunoaştere nu
276
îşi pierde seriozitatea? Singurul lucru care a supravieţuit e dorinţa, fapt care îmi dovedeşte că ea a fost în permanenţă
propriul ei obiect. în definitiv, s-a întîmplat — ce? Tatăl meu, apoi mama mea, apoi eu, din ce în ce mai
aproape. Fericirea, iubirea, cărţile. Apoi cărţile, iubirea. Neputinţa. Cineva hotărăşte: „acum vei muri", şi totul se
termină. între timp, ca apăsat de povară, scrii. Incredibila primăvară continuă. Am înţeles ieri, nu mai înţeleg azi.
Nori roz, transparenţi. Cer cu gropiţe: coapsa unei femei din alabastru. Soarele — invizibil. Nici gheaţa nu se
dezgheaţă, nici apele nu prind cheag. în plină zi, luna: nu părăseşte nici un moment amiaza boitei, ciobită şi cu
ape de email. Ce-i viaţa? Cu siguranţă o decondiţionare de tenebre, un zbor. Dar un zbor în bătaia săgeţii. Să scrii
— e absurd. Cine are suficientă fiere să verse incontinuu? Am căutat esenţialul. Nici măcar nu aş putea spune că
ine-senţialul există. Cel mai adesea rămîi mut: prostraţia progresează fără ca luciditatea să slăbească. Căci
climaxul lucidităţii este idioţia. Conştient de ce? Aware of nothingness of being: of being aware. Iar nemurirea ■
— cine ar fi crezut? Esenţa asta înseamnă: să trăieşti neresemnat inesenţialul. Quattuor hominum novissima. Prin
ce începe? Meretrix apostasiae, ii me semble. Nil nocere, desigur, dar cînd e vorba de răul pe care singur ţi-l
faci? Mereu un quieta non movere este de observat în ceea ce eşti. Nu există, în lumea în care trăim, o esenţă
care să poată fi trăită ca o esenţă adevărată. Nici nu ai păşit bine în rol, şi ridicolul te covîrşeşte. De ce? Nici
măcar „mîntuirea" nu poate fi luată în serios. Explicit mysterium... Mai trebuie oare să adaug că acest „mister"
este o piesă de teatru? — în fine, acea piesă în care Augustus, cu ultimul său cuvînt, spera să-şi fi jucat bine
rolul. E valabil, să concedem: qualis artifex pereo — cu trupul fiecăruia dintre noi... căci din fiecare pîndeşte un
Katyn, un Dachau, o Kolîma: cînd voi muri, lucrurile se vor întrerupe, atît. Nu voi afla mai mult murind decît am
aflat trăind. Ţinta, dacă eşti tu, n-o vei atinge niciodată. Mai mult: timpul se cerne dintr-o substanţă care este
smulsă din mine: simultan din ce în ce mai colbuit şi mai împuţinat, mă îndrept spre ceea ce am impresia că sunt.
Dorinţele mă aruncă în mine, şi tot ele mă scot afară. La
277
fel de obscur după ce ai fost, ca şi înainte. Aceleaşi gesturi care se repetă mereu, menite să distrugă aceeaşi
făptură, cea care le face. Să trăieşti, mereu; să fii ceea ce eşti, niciodată...
Obsesia de a cunoaşte ceea ce sunt este anterioară fiinţei: încă nu ajunsesem să fiu obiectul căutării mele, şi deja
eram condamnat să devin fiinţa pe care nu o găseam. Eram format de căutare şi alungat de ea, căci mă lăsam
resuscitat de o ficţiune, ca moartea pe chipul celui care nu-şi poate desprinde ochii din privirea Meduzei. Se mai
poate spune, în acest caz, că esse sequitur operări? Am devenit, pentru că am căutat. Dar dacă nu aş fi căutat, cel
pe care îl căutam nu ar fi existat niciodată. Lucrurile există numai dacă te hotărăşti să le rosteşti. La fel făpturile,
dacă accepţi să le iubeşti pentru carnea pe care o pun în calea luminii (şi nu, cum fac ipocriţii, pentru sufletul
pută tiv). Asta face viaţa intolerabilă. Fără răspunsuri lumea e vidă. Iar a întreba face imposibil răspunsul. Atît.
EXPLICIT MYSTERIUM
octombrie-decembrie 1987
.
Lucrări consultate
1. Jurnal I (ian.-febr. 1973), 34p.