ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

straniu... E mai mult decît dacă m-aş întoarce dintre morţi, încep să înţeleg din ce în ce mai puţin ceea ce am
făcut, şi de ce. Mi-e groază să numesc, de teamă să nu pierd. De fapt, despre cine e vorba? O stare pe care nu o
ating nici zeii. M-am construit ca un om de fidelitate. Descopăr acum că mi-a dispărut gustul pentru fidelitate şi
că de fapt nu am fost niciodată înzestrat pentru ea. Nu există sprijin, iar fidelitatea este o fugă. în diversitatea
vieţii există o atracţie care nu trebuie minimalizată. Să trăieşti înseamnă în definitiv şi a şti să părăseşti la timp.
Făptura pe care o iubeşti, cartea pe care o sciii, orice. Dar şi viaţa. Nu trebuie să uiţi acest adevăr: chiar şi
împărtăşită, plăcerea e solitară.
268. Uneori sunt frapat, resimţind plăcerea, de vulgaritatea ei. Nu pentru că plăcerea ar fi vulgară, ci pentru
273
că eu sunt. în lume impuritatea apare o dată cu omul. Să fii inferior plăcerilor tale, iată un motiv de
meditaţie. Superioritatea trupului asupra părţii din noi pe care, cu suficientă mediocritate, o numim
suflet. Cu o obstinaţie cabotină, am sentimentul că nu am vorbit în acest eseu decît despre acest suflet
şi că adevărata glorie a vieţii mele, care e faptul că sunt viu, a rămas neexprimată.
269. Amintirile noastre ţopăie pe carnea descompusă a unui cadavru. Asemeni acelor bărzăuni care
devorau neputinciosul cadavru al calului de la Cochirleni, cuvintele smulg un ţesut perfect pe care
pretind, în mod abuziv, să-l învie. Nu există nici un moment în trecut pe care să-l putem reconstrui cu
carnea noastră. Totul se joacă aici şi acum, într-o fracţiune de secundă, în lumina care străluceşte
acum. Viaţa nu devine mai preţioasă trecînd, iar gîndul că există un sens pe care l-am ignorat cînd l-am
trăit şi pe care îl descoperim după ce şi-a pierdut actualitatea — e van: e nevoie de trup, altminteri
semnele sunt goale. Există o singură glorie care nu este deşartă, aceea despre care Ioan Gură de Aur
spunea că „este slava din conştiinţa noastră". Este trupul gloriei.
270. Esenţialul nu este niciodată ceva despre care să spui: acum fac esenţialul. Machiavelli jucînd
dimineaţa zaruri cu beţivii, iar seara, îmbrăcat somptuos, intrînd în pielea celui care dialoghează cu
anticii şi cu posteritatea — este ceva neînchipuit de vulgar. în această privinţă, Bernanos a rostit
esenţialul: on nefait pas sa part au sacre.
27X. A venit şi timpul cînd au fost exhumate rămăşiţele lui Carol Quintul. Un fior de veneraţie i-a
străbătut pe cei din asistenţă, iar Filip al IV-lea i-a spus ministrului său, don Luis de Haro: „Un corp
demn de a fi onorat." „Foarte demn, sire" — i-a răspuns ministrul. în timpul slujbei de abdicare, Carol
Quintul a plîns. Iar în faţa cadavrului lui Goethe, Eckermann a fost cuprins de aceeaşi veneraţie: trupul
stăpînului îşi păstrase şi în moarte statuara-i frumuseţe. „Mie îmi place geniul care are un trup pe
măsura lui", obişnuia Goethe să spună.
274
Cît despre mine, un trup; mai direct spus: un cadavru — asta am lăsat.
272. „Ăsta e un semn ce niciodată nu-mi scapă, frica omului mediocru de ratare..." (M. Eliade,
Huliganii, ediţia a IlI-a, p. 392). Cincisprezece ani, adică jumătate din viaţa pe care am trăit-o, am fost
obsedat de această temă.
273. Ei bine, asta este: ştiam cuvintele, îmi lipsea caracterul. Uneori a vorbi relevă dintr-o umilinţă
secretă. Să îndemni la curaj, cînd nu îl ai, nu este întotdeauna ipocrizie. Cum să faci penitenţa lipsei
tale de calitate, cînd eşti totuşi inteligent? Iată cum: folosind cuvintele adecvate binelui pentru alţii,
chiar dacă ţie îţi lipseşte uzul.
274r. Pe măsură ce îmbătrînesc îmi amintesc din ce în ce mai bine cărţile copilăriei. Ele nu au nici o
semnificaţie. Există însă ceva în întîlnirea dintre mine şi ele, atunci, care le face de neînlocuit. încă nu
am reuşit să aflu de ce este atît de greu să trăieşti şi atît de binefăcător să îţi aminteşti. Copil, trăiam
oare cu acelaşi sentiment de inconfort? în somn zîmbesc întotdeauna. Treaz, ceva mă chinuie. Am
revăzut din nou acele cărţi, am răsfoit iar revistele cu benzi desenate. Percepţia mea actuală este
limpede (sub raportul conţinutului, acolo nu e nimic de salvat). Farmecul stă în acel iremediabil trecut:
acolo a rămas adevărul. La capătul a două vieţi eşuate. Frederic Moreau şi Eteslauriers evocă o
întîmplare banală şi puţintel sordidă din prima lor adolescenţă. Se înţeleseseră să meargă împreună la
Turcoaică, o femeie care făcea senzaţie în stabilimentul pe care oamenii respectabili îl desemnau prin
perifraze. Frederic are banii, Deslauriers îndrăzneala. Frederic se fîstîceşte şi fuge, Deslauriers este
obligat să îl urmeze. Sunt văzuţi ieşind de la stabiliment, tot tîrgul vuieşte. Ei bine, lucrul uluitor abia
acum se întîmplă: „Povestiră întîm-plarea cu amănunte, fiecare completînd amintirile celuilalt; şi, după
ce sfîrşiră, Frederic zise:
— Asta-i tot ce am avut mai bun!
— Da, poate! Asta-i tot ce am avut mai bun, zise Deslauriers."
275