ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

27. Prima cezură instaurează fiinţa conştientă; a doua destaurează cu siguranţă ceva din precedenta, dar nu ştiu
dacă exact pe aceasta. Ceva din zi rămîne şi în timpul nopţii. Iar în materie de suflet, nu ştiu dacă luminii
urmează într-adevăr întunericul. Dacă medieviştii germani s-au putut deda la excentricitatea de a crede că marea
cultură germană admite o periodicitate de şase sute de ani, voi spune şi eu că pierderea şi reluarea suflului au, la
mine, o periodicitate de cincisprezece ani. Cincisprezece ani am adunat cărţi şi m-am pătruns de ele. Voi cheltui
oare alţi cincisprezece pentru a mă dezvăţa de ele şi a le risipi, naturîndu-mă într-un alt tip de cultură? Credinţa
lui Pascal că totul poate fi natură, de vreme ce adevărata natură s-a pierdut, este de fapt o obiecţie adusă
schimbării naturii. Adevărul îmbracă originile, pentru că originile nu mai pot fi atinse. în ce a constat prima mea
vîrstă?
«8. Este faptul că citeam, şi că nu îmi mai amintesc acest lucru. Apoi faptul că, la 16 ani, mi-am vîndut la
anticariat toate Pif-urile (aveam peste 200 de exemplare, adunate în colecţie). Din banii astfel cîştigaţi mi-am
cumpărat Plu-tarh, Diogenes Laertios, Descartes şi Pascal. Apoi împrejurarea că, tot la 16 ani, am ars toate
hîrtiile scrise pînă la 15, judecîndu-le drept ignare (ceea ce şi erau). Vîrstele incomplete sunt precum parveniţii:
îşi reprimă originile pentru a-şi nega recesivitatea. Dar orice parvenit este mai puţin decît un om reflectat în
oglindă: adică un serv condamnat să imite. Este un onanist ros de conştiinţa deviaţiei, adică un fals care îşi
cunoaşte falsitatea. A trăi înseamnă pentru el a distruge. Adolescenţa este, în ciuda geniului, o vîrstă impură în
multe privinţe. Faptul că atingerea cu tipul parvenitului este temporară nu o salvează, şi nici nu o justifică. în a fi
ucis este mai multă justiţie decît în a
31
ucide. Crima împotriva vîrstei precedente ar fi perfectă dacă nepoţii nu şi-ar ocoli oarecum părinţii,
semănînd cu bunicii. Al doilea turnant decisiv din viaţa mea repune în discuţie legitimitatea
adolescenţei de a fi perpetrat uitarea împotriva copilăriei, şi îşi revendică interogaţia resuscitînd ceea
ce vîrsta care m-a precedat a hotărît că trebuie să uite.
29. Am uitat că mi-am petrecut copilăria nu numai copilărind, ci şi citind cu pasiune. Am uitat pentru
totdeauna ceea ce am compus pînă la 15 ani, lucru legat de o pasiune pe care am condamnat-o. Nu
condamni o pasiune decît dacă ai depăşit-o, adică dacă te ruşinezi de ea. Căci pasiunea, fiind suferinţă,
atît cea dată cît şi cea primită, este un scandal pentru luciditate, al cărei principiu este plăcerea.
Obiectul pasiunii era cu siguranţă legat de subiectul lecturii: citeam ceea ce îmi incarna pasiunea.
După cum durerea pentru cel mort este resuscitată de obiectele în care s-a refugiat, incarnîndu-se în
uzură, la fel şi trăirea celui dispărut, urmele trecerii mele, se află în cărţile pe care le-am citit şi
adnotat. Ştiu că iubesc o femeie dacă doresc să citească operele pe care le iubesc, căci orice bibliotecă
este un inconştient etalat cu destulă imprudenţă. în dragostea faţă de anumite cărţi stă ascunsă dorinţa
de a poseda o făptură. Către ce făptură se îndrepta dorinţa copilăriei mele?
30. Paradisul copilăriei înseamnă acest lucru precis: copilul are puţine nevoi şi nu se compară cu
alţii. Lipsa nevoii limitează slăbiciunea, iar absenţa acelei conştiinţe timorate şi servile care rezultă din
coşmarul comparaţiilor conferă copilului fermitatea unui zeu. Singura valoare inteligibilă unei astfel
de inocenţe este însăşi viaţa, adică faptul de a fi viu. A fi se valorizează imediat în a fi considerat: nu
de alţii, ci de lumea pentru care firava sa alcătuire este un alt mod de a fi al lumii înseşi. Copil fiind,
eşti asemeni cerului: frumos sau urît, cer întotdeauna. Să pierzi paradisul înseamnă, cum spunea Paler,
să nu mai poţi trece peste dezamăgirile vîrstei. A fi dezamăgit înseamnă a trece din existenţă în
valoare. Ce înseamnă va-
32
loarea? Nemijlocirea devine, ca în acea legendă a Chinei clasice, oglinda tulburată de apele care
anunţă revolta făpturilor condamnate să ne semene. Omologat înseamnă deja comparat: valoarea se
naşte întotdeauna dintr-o nivelare a cărei lipsă de noimă este raţiunea care postulează egalitatea în
numele diferenţei. Conceptual vorbind, să fii copil înseamnă să ai trăirile unui Edgar Allan Poe şi să
nu le poţi exprima decît într-un limbaj de duzină. Valoarea spune: „acest" lucru este imatur, dar vorbim
oare despre a fi sau despre a spune?
31. A spune nu interesează întrucît priveşte copilăria. Iar a fi trăieşte o existenţă de fragment înglobat
într-o urzeală foarte fină de iluzie şi uitare. Eu nu mi-am iubit copilăria cît timp am crezut mai degrabă
în a deveni decît în a fi: şi asta pentru că o uitasem. Să nu-mi fac iluzii: a uita relevă din voinţa de a
ignora şi nu din atenţia care osteneşte. Ce oboseşte pe matur în a fi copil este imposibilitatea de a fixa
în valoare trăirea. Sunt oare copiii • inteligenţi? Se naşte astfel legenda copiilor supradotaţi, de tipul
copilului Borges care scria la nouă ani piese în limba engleză. Este aici o mistificare ce rezultă dintr-o
preteriţie abil mascată: Borges este scriitorul care scria şi la nouă ani; şi, cum Borges este scriitorul de
certă valoare acum, trebuie să fi fost oarecare valoare matură şi în a compune piese de teatru în limba
engleză la nouă ani. Nimeni nu a citit aceste piese, iar Borges şi-a exercitat talentul în special ca