Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

informaţiile sosite sînt asimilate în cadrul perspectivei receptorului, pe care totuşi o transformă, sau o
confirmă pe cea deja operativă.
180 RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACŢIONA
Pe scurt, susţin faptul că experienţele de dezvoltare operează prin activitatea propriului sistem de
semnificaţii specifice unui copil, care este, în parte, compus din propriile percepţii ale copilului, precum şi
din asimilările, realizate de către copil, datorate interpretării experienţei oferite de alţii, întregul formează
sistemul de semnificaţii propriu al copilului. Acesta este cel care afectează relaţiile ulterioare de toate
tipurile, iar principiile expuse de lucrarea de faţă asupra ataşamentului sînt în concordanţă cu propunerile
mele prezente. Desigur că sistemul de semnificaţii al copilului se dezvoltă parţial prin limbaj şi parţial prin
relaţiile cu alţi oameni (Fogel, 1993). Astfel, pentru a mă întoarce la consideraţiile pe care le-am utilizat în
Capitolele 2 şi 3, este de neconceput ca, de-a lungul întregii copilării timpurii sau a copilăriei propriu-zise,
copilul să nu fie expus unor comportamente variabile de către fiecare părinte (Care părinte este vreodată
consecvent pentru, să spunem, 10 ani la rînd de viaţă reală?) şi, de asemenea, la diferenţele dinte cei doi
părinţi (Duck, 1994a). Nu aceste inconsecvenţe în sine (şi, de fapt, nici altele) vor conduce la un anumit stil
de ataşament, ci concluzia, oricare ar fi aceasta, pe care un copil o trage pentru sine în urma acestor
variabilităţi şi concordanţe receptate în relaţie. Similar, de-a lungul copilăriei, nu se poate ca un copil să
reţină o opinie atît de unitară şi utilă cu privire la sine şi figurile sale de ataşament, astfel încît semnificaţia
sinelui şi a acelor figuri să rămînă invariabilă. Cercetătorii ataşamentului ar trebui, cu siguranţă, să caute
modurile în care copiii reprezintă acest ataşament în discuţii în diferite momente şi la diferite vîrste,
modurile în care figurile de ataşament discută cu ei şi modurile în care astfel de lucruri sînt reflectate în
semnificaţiile pe care copiii le recunosc pentru ataşament, sine şi figurile de ataşament - aşa cum
cercetătorii au explorat deja opiniile inconsecvente ale copiilor cu privire la natura prieteniei în decursul
copilăriei (Duck, 1993b).
O privire în viitor: subiecte pentru cercetare
O dată ce analizăm serios importanţa studierii modului de manifestare şi abordare a discuţiei - prin definire,
concentrare şi extindere - şi a semnificaţiilor în relaţii, sîntem conduşi spre considerarea subiectelor
relaţionale practice care, din punct de vedere istoric, au prezentat prea puţin interes pentru oamenii de
ştiinţă (Wood, 1993b): probleme, agitaţii şi lovituri ale căror semnificaţii trebuie construite în moduri care
să permită rezultate practice, cum ar fi continuarea sau destrămarea relaţiei. Dacă relaţia continuă în ciuda
unor
SEMNIFICAŢIILE ŞI CERCETAREA
181
astfel de probleme, acţiunea socială trebuie să fie abordată creativ pentru a redirecţiona relaţia în jurul
obstacolelor, dar dacă blocajul este de netrecut, atunci cel puţin unul dintre parteneri trebuie să facă ceva
pentru a lăsa relaţia să moară, chiar dacă acest lucru înseamnă ignorarea conştientă a relaţiei.
Relaţiile şi viaţa reală
Teoreticienii trebuie deci să încorporeze partea întunecoasă într-o relaţie de-a lungul părţii luminoase,
recunoscînd în acelaşi timp că aceşti termeni şi această dihotomie sînt, de fapt, mult mai simple (Duck,
1944d). Am sugerat că analiza semnificaţiilor personale oferă o astfel de forţă integrantă care uneşte din
nou partea luminoasă cu cea întunecoasă. Deoarece interacţiunea dintre „luminos" şi „întunecos"
construieşte semnificaţia unei relaţii (iar elementul pozitiv şi cel negativ, izolate, nu pot realiza acest lucru),
semnificaţia unui act individual pozitiv sau negativ este derivată nu numai din generarea de recompense sau
costuri, ci din poziţia pe care o ocupă în patternul de activitate, în realitate, relaţiile noastre nu cuprind
numai o luminozitate veselă şi recompense pline de satisfacţii, ci şi (uneori simultan) durere şi suferinţe
ocazionale. Nu este nimic ciudat sau nemaipomenit de original în această observaţie; ştim cu toţii acest
lucru, dar în teorie ne purtăm ca şi cum nu am şti. în realitate, oamenii îşi petrec o mare parte a timpului
abordînd, definind şi încercînd să înţeleagă atît plăcerile, cît şi durerile relaţionale - şi fac acest lucru destul
de des prin discuţia care nu ţine neapărat de presupunerea că relaţia este pe cale de a se sfîrşi. La fel,
persoanele care relaţionează fac mai mult decît numai să ofere recompense şi să impună costuri: ele
încearcă să găsească o cale de a le face faţă într-un mod semnificativ. Costurile nu sînt numai cognitive sau
emoţionale, deţinînd şi costurile adiţionale ale propriului lor management, astfel încît analiza unui cost
devine un regres infinit.
Descrierea deseori maniacală a relaţiilor ca fiind raiuri lirice de fericire absolută (Argyle, 1987) sau centre
paradisiace de apropiere şi mulţumire (Kelley, 1983) pur şi simplu nu ne spune nimic mai mult decît o parte
-probabil nu mai mult de jumătate - dintr-o imagine mult mai complexă. Trebuie să explicăm mai multe
probleme, cum ar fi practica reală a complexi-tăţilor interminabile ale relaţionării, viaţa reală, neidealizată a