Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

exemplu, există rezultate cu privire la diferenţele sexuale; Hendrick, Hendrick, Foote şi Slapion-Foote,
1984), de un element stilistic personal (aşa cum poate fi găsit în studiile despre stilurile caracteristice ale
persoanelor; Hendrick şi Hendrick, 1986), de diferite elemente situaţionale locale, după cum am specificat
mai sus, precum şi de elementul situaţional mai larg oferit interpretarea unei persoane cu privire la cursul
posibil al relaţiei.
O altă abordare a relaţiilor romantice, pornind de la ataşament (Hazan şi Shaver, 1987) poate fi analizată în
aceleaşi moduri. Stilul de ataşament, ca orice stil de comportament, este esenţialmente un sistem organizat
de semnificaţii legate de organizarea memoriei şi coerenţa discursului sau a intelectului. Un stil se
caracterizează prin indicarea anumitor tipuri de elemente ale experienţei sau oamenilor ca fundamentale şi
apoi organizarea semnificaţiilor specifice ataşate acestor elemente şi relaţii fundamentale, mai ales a
acelora care se ocupă de figurile centrale din viaţa perceptuală timpurie (Duck, în presă - a). Stilul
reprezintă extrapolarea făcută de o persoană de la experienţe trecute, prin sisteme de semnificaţii personale
organizate, la aşteptări pentru acţiuni viitoare. El poate fi conceptualizat ca un model funcţional al
experienţei unei persoane la dispoziţia altora, în anumite tipuri de circumstanţe care reflectă circumstanţele
care au dat naştere patternului (Bowlby, 1988). Altfel spus, un model funcţional de relaţii -este pur şi
simplu o extindere sau o proiecţie în formele relaţiilor viitoare pe baza semnificaţiilor subiective şi
personale ataşate experienţei anterioare, într-un fel, acest proces de generalizare este indicat de orice
utilizare a termenului stil. Un stil reprezintă o anumită concordanţă detectată de un receptor, fie că e vorba
despre sine, fie despre un alt observator. Dacă stilurile de ataşament (Hazan şi Shaver, 1987), de pildă, se
bazează pe modele funcţionale ale relaţiilor (Bowlby, 1988), ele pot fi exemple ale unei percepţii ale
trecutului realizate după un pattern con-ducînd la moduri, bazate pe pattern, de a anticipa viitorul (relaţiile
adulţilor cu alţii). Acest lucru nu înseamnă, de fapt, că oamenii au numai un model funcţional al relaţiilor,
ci că ei.au un model funcţional (Duck, 1993c). Receptorii aplică modelul în vieţile lor relaţionale reale, iar
modelul contextualizează informaţiile pe care ei le primesc de la partenerii relaţionali. Ataşamentul este
astfel un exemplu şi subgrup al tendinţei generale a oamenilor de a conferi semnificaţii lucrurilor în sine şi
de a reacţiona la semnificaţiile care le sînt evocate în circumstanţe similare (sau extinse), după cum am
discutat anterior.
SEMNIFICAŢIILE ŞI CERCETAREA
179
Chiar şi stilul poate varia pe măsură ce evenimentele sînt interpretate, dar este mai probabil ca noţiunea de
stil să fie ataşată de o concordanţă a experienţei perceptuale care formulează modurile persoanei de a-şi
aminti sau a răspunde la evenimente - adică modurile de a le conferi semnificaţii personale.
Elementul important reprezentat în stilul de ataşament este semnificaţia generată de sine prin tratarea
persoanei la dispoziţia altora. Se spune deseori că o astfel de semnificaţie este cuprinsă în interiorul
sistemului cuiva la o vîrstă fragedă, continuînd apoi să exercite un efect important asupra vieţii ulterioare,
deşi nu e vorba de un efect determinist, în circumstanţe care au legătură cu tratarea altora sau de către alţii
(Bartholomew, 1993). Avînd deja un pattern dezvoltat, noi tindem să privim anumite tipuri de oameni în
anumite moduri, avem tendinţa de a încorpora informaţii noi într-un mod care reflectă biasul ipotezei,
reflectînd, astfel, altor oameni, semnificaţia pe care noi credem că o deţinem. Astfel, în acest mod, teoria
ataşamentului poate fi pusă în legătură cu cercetarea timpurie cu privire la formarea impresiilor şi percepţia
persoanelor. Abordarea prezentă este mai largă decît teoria ataşamentului, deoarece priveşte procesele de
ataşament ca parte a semnificaţiilor personale în general şi deci se adresează unei game mai largi de
probleme în relaţii. Cu alte • cuvinte, existenţa stilurilor de ataşament exemplifică tendinţa mai răspîndită a
oamenilor de a ataşa semnificaţii, din punct de vedere stilistic, tuturor tipurilor de domenii ale experienţei.
Abordarea mea poate, de asemenea, să justifice efectele experienţelor anterioare în privinţa relaţiilor, altele
decît cele părinte--copil sau cele romantice, fără a contrazice afirmaţiile făcute de Bowlby. De exemplu,
Dunn (1992) a dezvoltat interesanta observaţie că fraţii învaţă lecţii importante cu privire la valoarea lor
pentru alţii atît din experienţe directe, cît şi indirecte. Observînd cum părinţii îi tratează pe fraţii lor, copiii
pot căpăta o imagine despre valoarea lor comparativă pentru alţi oameni, despre cine este favorizat şi dacă
primesc toţi un tratament egal. Ei pot dobîndi cunoştinţe indirecte cu privire la experienţe sociale precum
împărtăşirea, egalitatea, cooperarea şi concurenţa. Aceste experienţe pot avea sau nu relevanţă pentru
relaţiile romantice adulte ulterioare, dar pot, desigur, să fie relevante pentru alte tipuri de relaţii, în care nu
este implicat nici un element romantic. De exemplu, Socha (1991) a arătat că unul dintre modurile în care
copiii învaţă să fie ascultători este prin observarea acestui lucru la părinţi. Altfel spus, o structură de
semnificaţii cu privire la ascultare este pusă la îndemîna copiilor de către părinţi şi poate fi asimilată în
general, prin efectele expunerii (Zajonc, 1980). La fel cum se întîmplă şi cu alte percepţii şi experienţe,