Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

Există, de asemenea, anumite elemente simbolice ale discuţiei care trebuie analizate de cercetătorii
relaţiilor (Davis, 1973), cum ar fi tonul sau temperamentul discuţiei şi uşurinţa cu care partenerii într-o
relaţie pot comunica pe parcursul diferitelor stadii ale relaţiei. Alte aspecte de structură şi interpretare a
discuţiei, cum ar fi prezentarea, în cadrul ei, de atitudini, statut şi putere faţă de un partener de conversaţie,
demonstrarea acomodării relaţionale cu cealaltă persoană (Giles şi Coupland, 1991) au de asemenea
relevanţă în afirmaţiile moderatoare cu privire la efectele directe (asupra relaţiilor) ale realizărilor
discursive ale dezvăluirii, schimbului, intimităţii, asumarea responsabilităţii sau puterii.
Toate aceste consideraţii pun cercetătorilor relaţiilor anumite întrebări. Care sînt modurile în care discuţia
construieşte şi încorporează intenţia individuală şi semnificaţia individuală (sau chiar sistemele de credinţe
diadice şi conţinutul şi stilul conversaţional diadic), în aceeaşi măsură în care construieşte relaţiile? Cu
toate acestea, există şi alte motive (pe care eu le consider mai importante) pentru care studiul discuţiei este
o sursă imediată de revelaţii valoroase asupra conducerii şi tranzacţiei reale de semnificaţii în relaţii, o dată
ce ne concentrăm nu numai pe conţinutul sau distribuţia discuţiei, ci şi pe motivele pentru care oamenii
discută şi pe ceea ce se întîmplă, la nivel simbolic sau psihologic, cînd fac acest lucru. Chiar şi într-o
conversaţie banală, infor-mală, cu prietenii, discuţia construieşte versiuni ale evenimentelor şi oamenilor şi
relevă celorlalţi modul vorbitorului de abordare a vieţii. Confruntată cu viziunea retorică a celuilalt asupra
unui lucru, persoana în cauză este capabilă de a recunoaşte (di)similitudinea acesteia faţă de propria viziune
sau de a sesiza diferenţele. Acest proces de recunoaştere şi capacitatea de a descrie viziunea celuilalt asupra
lumii reprezintă esenţa comprehensiunii semnificaţiei, (într-adevăr, înţelegerea sistemului de semnificaţii
specifice celuilalt este o experienţă puternică, chiar dacă receptorul nu-1 cunoaşte sau nu interacţionează cu
el. în aceasta rezidă, probabil, o parte din popularitatea şi atractivitatea telenovelelor - în care personajele
par să-şi petreacă toată ziua discutînd despre relaţii, fără a munci, fără a face nimic altceva!)
Astfel, persoanele simbolizează relaţiile lor cu alţi oameni în numeroase moduri distincte prin discuţie.
Acest fapt ajută fiecare persoană (şi i-ar putea ajuta şi pe cercetători) să descopere lucruri utile şi
importante despre partener, despre viziunea acestuia şi despre atitudinile partenerilor unul faţă de celălalt.
Discuţia oferă indicii cu privire la modul în care celălalt construieşte relaţia şi,
mai important, cu privire la cadrele de comprehensiune în interiorul cărora celălalt realizează acest lucru.
Discuţia ca realizator de semnificaţii împărtăşite
La un alt nivel, putem vedea că discuţia este folosită de asemenea pentru a compara şi construi
semnificaţiile împărtăşite într-o relaţie. Istoriile relaţionale împărtăşite şi povestirile despre originea relaţiei
(prima întîlnire) sînt construite între două persoane şi cuprind unitatea relaţiei într-un mod simbolic
(Johnson, 1982). Astfel de povestiri sînt deseori greşit tratate ca fiind simple „mărturii faptice" ale
evenimentelor (Surra, 1987) din trecutul relaţiei, şi nu (re)inter-pretări sociale şi relaţionale importante,
care servesc unor scopuri constructive importante pentru partenerii relaţionali, după cum argumentez eu
aici. De exemplu, subiectele alese ca fiind trăsăturile esenţiale ale unei istorii sînt selectate pentru a
prezenta o viziune retorică asupra relaţiei şi pentru a o caracteriza într-unul din diferitele moduri posibile,
ce urmează a fi negociate între parteneri. „Povestirile despre origine" prezintă un oarecare interes nu numai
pentru relaţii în sine, ci şi prin prisma lucrurilor pe care le spun cu privire la procesele de interpretare
relaţională. Acestea trebuie să fie construite unitar de cele două persoane şi, după cum au arătat Duck şi
Mieii (1986), ele pot fi diferite, în funcţie de situaţie. Astfel, două persoane care iniţial ar putea să-şi
amintească prima întîlnire în moduri total diferite ar putea ajunge în timp la un acord cu privire la o
versiune care împărtăşeşte şi transformă totodată elemente din ambele povestiri originare, fără a fi o copie
exactă a vreuneia dintre ele sau o însumare plină de şabloane a celor două. Sînt convins că crearea comună
a unei povestiri despre origine este, de fapt, o parte din crearea relaţiei şi reprezintă o realizare care serveşte
funcţiei de a celebra, şi nu de a povesti, pur şi simplu, crearea relaţiei. Povestirile despre origine încep să
apară şi să fie acceptate de ambii parteneri ca fiind o parte din procesul de realizare a relaţiei, şi nu
demonstrează numai cum a început ea. La fel, amintirile pot fi un mod sigur de a discuta starea relaţiei, care
este altfel un subiect tabu (Baxter şi Wilmot, 1985), sau un subiect considerat insistent, obraznic sau
precipitat (Perri Druen, comunicare personală, aprilie 1993).
Pe măsură ce evoluează, relaţia dobîndeşte un caracter multiplu şi diferenţiat, ceea ce înseamnă că
partenerii au mai multe dovezi despre trăsături atît pozitive, cît şi negative, putîndu-se concentra asupra
uneia dintre ele în circumstanţele adecvate - aşa cum sugerează teoreticienii discursului (Potter şi
Wetherell, 1987). Astfel, nu este nimic surprinzător în faptul că oamenii tind 160 RELAŢIILE
INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACŢIONA
ACŢIUNEA SOCIALĂ DE RELAŢIONARE
161